#citeşte! „Cuvântul a căzut, timpul s-a oprit. Adio! Sper să ne revedem în Rai!“

Cristian Andrei Jumuga
Adelina Toncean, redactor Departament Politic 2001-2002
 
„30 de secunde până în rai şi lumea te roagă să mai stai o secundă, o clipă de fericire şi gata totul! Fără cuvinte, fără sentimente. Viaţa este aventură, ură, bucurie, soare de fericire. Lumea are un pahar de fericire, bucurie. Adrenalină, ură, frică - toate curg cum curge sângele în vene şi nu poate fi oprit, stins, acoperit, absorbit. Hai, gata! 30 de secunde au trecut, cuvântul a căzut, timpul s-a oprit. Adio! Sper să ne revedem în Rai“... Acesta a fost mesajul pe care dragul nostru Cristi l-a scris cu puţină vreme înainte să plece definitiv dintre noi. Cristian Andrei Jumuga a fost tânărul cu un suflet mare, dar cu o inimă bolnăvioară, pe care ZIUA de Constanţa a căutat să îl ajute de când avea doar trei ani. Părinţii naturali şi medicii nu i-au dat de la început nicio şansă în faţa vieţii, însă el s-a luptat din răsputeri să arate contrariul. În anul 2003, Cristi era un băieţel în vârstă de doi ani care avea nevoie urgentă de o operaţie pe cord.

Situaţia sa era cu atât mai impresionantă, căci era, practic, singur pe lume, părinţii săi lăsându-l în spital de când avea trei săptămâni. De atunci, au trecut foarte rar să îl vadă. Aniversarea de trei ani a făcut-o împreună cu noi şi cu personalul medical din spital. A fost, atunci, o mică vedetă a secţiei. Campania de ajutorare iniţiată de cotidianul ZIUA de Constanţa a sensibilizat multe persoane, dar cea mai profund impresionată a fost Adelina Toncean. Ea este cea care a hotărât să-şi lege destinul de cel al micuţului Cristi, iar după ce a trecut prin multe greutăţi şi peste obstacole birocratice, Adelina a reuşit să devină o mamă adevărată pentru Cristian. A fost îndemnată de multe ori să renunţe la Cristian. Oamenii îi spuneau: „Nu e un copil care va trăi! Va mai trăi, probabil, trei, patru, cinci ani şi apoi se va prăpădi“, îi spuneau toţi. Dar Cristi le-a arătat că s-au înşelat.

Cristi nu mai trăieşte acum, iar pentru toţi cei care nu i-au dat şanse de la început, nu mai trăieşte de mult. Însă în sufletele celor care au făcut ceva pentru el, ale celor care s-au luptat pentru a-i oferi o viaţă normală şi ale celor care nu s-au dat bătuţi în faţa cuvintelor de descurajare, Cristian Andrei Jumuga va rămâne mereu viu!
Pentru că nu a apucat să termine mesajul pe care a vrut să ni-l transmită cu ocazia aniversării ZIUA de Constanţa, Adelina, mama sufletului său, a completat textul. Aşa cum făceau de fiecare dată: se completau unul pe celălalt.
 
„Dar nu vreţi să faceţi şi voi unul al vostru?“ Zâmbesc tâmp şi dau să spun ceva (pentru a câta oară???) ca nu există „ceva“ mai al nostru decât Blondie. Dar nu spun nimic din aceeaşi jenă ardelenească, din cele învăţate acasă - nu e frumos să te cerţi - sau pentru că m-a paralizat (din nou, ca de fiecare dată, întrebarea). „Al nostru.“ Nu ştiu cât a fost Cristi al nostru sau eu a lui. Adenina, Adelina, Ade. În vorbirea oficială, treceam la „mama“, adică la „stai sa o întreb pe mama mea“. Şi avea „mama“ asta un ceva de „al meu“ şi o legalizare de regină. „Mama“ mai eram când îl priveam dormind atât de perfect şi liniştit - are Ade grijă. Îi sărutam mânuţele şi îi urmăream pieptul subţire care se mişca sus-jos, sus-jos, cu o forţă care sfida ştiinţa. Aproape invariabil îl trezeam din somn - „E cineva enervant care nu te lasă să dormi?“ Îmi zâmbea cu mâinile deja întinse spre gâtul meu, cu ochii încă aburiţi de somn - Îhîîî.

Altfel, Ade, cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă. Yoda! Nici nu ştiu când a venit Yoda pentru prima data. Îmi ştia toate temerile - pentru el, pentru job, pentru pisici, pentru câini. Îl luam în suflet cât de des, ca să îmi ia din frică. Şi era acolo. Yoda.
Pentru mine, a fost de la început Blondie. „Ade, nu îmi mai spune Blondie. Pentru că nu sunt blond.“ Căuta în pozele din copilărie imaginile care să îi susţină „revolta“ dulce, dar se ştia Blondie iubit (iar pozele de pui mic cu obraji miraţi sub părul galben nu îl ajutau deloc).
Am crescut împreună, dar frica nu mi-a slăbit. Mă obişnuisem sa trăiesc cu ea aşa cum ştii că trebuie sa îţi acoperi corpul cu haine. Dar Blondie era bine! Asta conta, asta mişca Pământul în direcţia corectă. Iar faptul că suflăm în lumânări iar şi iar şi fiecare „mulţi ani trăiască!“ îmi dădea atât cât să ţin în inimă buchetele de speranţă. Îmi ascundea orice durere - „doar să nu se sperie Ade!“ - aşa cum ascunzi de copii canarul fără suflare - „n-a murit, mama, doarme...“.

Împreună! Ne priveam şi îi sărutam mâna mică. El pe a mea. După care mi-l luam la piept şi ştiam că fericirea care e a mea este şi a lui. „Iubitul meu mic!“; „Iubita mea mare!“... Îi eliberam fruntea de şuviţele de păr (da, da, acum era castaniu!). Îi plăcea. Îi torcea sufletul ca un pui de pisică. Fruntea goala, înaltă - cel mai bun loc de sărutări: Blondie mic, drăguţ, frumos, scump, iubit. Adelina mea iubită.
E iar dimineaţă şi deja corpul meu a strigat după Blondie cel plecat. Am în nări mirosul de tămâie al orelor ce vor veni. Credeam, odată, când auzeam ce s-a întâmplat altora, că mersul la cimitir dă sufletului o casă nouă. Mie nu-mi dă nimic! Acelaşi gol acasă şi aici şi pe stradă, în magazine, în taxi, în cafenele. Îl caut peste tot în visele noastre prin locurile pe unde am fost, ca un criminal care se întoarce mereu şi mereu la locul omorului, să-şi înveţe frica şi să îşi aducă aminte că viaţa nu va mai fi niciodată la fel. Şi că el va trebui să supravieţuiască aşa. Ce cuvânt - să „supravieţuiască“: să vieţuiască „supra“; de parca şi cuvântul ştie că „a vieţui“ nu mai poate fi egal cu a trăi. Îmi mişcă mâinile, picioarele, ochii, pleoapele.
Şi dacă nu e adevărat? Dacă mai pot să mă trezesc odată şi să alung de lângă noi tot ce nu eram noi? Să nu existe de acum o viaţă fără Blondie... Şi iarăşi simt furia că nu există o lege... Ba da, există o lege care m-a condamnat să trăiesc eu şi tu nu. Eu, care nici nu ştiu cum se numesc părinţii fără copii...

Împarte pentru altă parte
Împarte, împarte pentru altă parte care se împarte într-o altă parte

Ei, aici sunt eu, „Cavalerul Negru“
Vin
Şi răutate devin
Nimeni nu vă poate apăra
Nimeni nu vă poate proteja
Sunt eu, înger negru al nopţii
Vin cu răutate
Devin
Mai mare şi mai tare
Vă rup
Corup şi prost educ
Vă transform personalitatea
Focul e gata
Hai să văd brigada cu fregata gata

Împarte, împarte pentru altă parte care se împarte într-o altă parte

Ei, tu, „Cavalerul Negru“, noi îţi mai spunem şi Nimicul.

Te adun la tanc
Şi vă reprofilez într-un ţarc
Nu poţi distruge fregata, brigada, regatta binelui

Cuvântul meu poate schimba ceva
Alt tău doar ruina
Bunătatea mea poate schimba ceva
Răutatea ta doar înnebuneşte pe cineva

Nu ai gust
Du-te şi ia un pahar de must
Poate devii bun la gust

Hai, gata, să intre brigada, fregata, nimiceşte, gata.

Împarte, împarte pentru altă parte care se împarte într-o altă parte.