De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
03:53 22 01 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Vasile Moldoveanu, tenorul constănţean îndrăgostit de mare. Primii paşi în operă, ghidaţi de Constantin Daminescu (II) (video)

ro

07 Oct, 2015 00:00 1569 Marime text
Maestrul Vasile Moldoveanu, tenor de talie internaţională, născut la Constanţa şi condamnat la moarte de regimul comunist pentru că a părăsit ţara în căutarea libertăţii, a împlinit, ieri, 80 de ani. În aceeaşi zi, cotidianul ZIUA de Constanţa prezenta, în linii generale, modul în care artistul şi-a construit cariera, paşii făcuţi în drumul său spre marile scene de operă ale lumii. Astăzi, vorbim despre perioada petrecută de Vasile Moldoveanu la Constanţa, oraşul în care a luat contact cu minunata şi complicata lume a muzicii.
 
Nu, nu a mai venit de aproape 60 de ani acasă, la Constanţa, nici nu l-a invitat nimeni  vreodată. A fost, în ultimii cinci ani, prezent în România şi a ţinut master class-uri la Iaşi, Timişoara, Bucureşti, Galaţi, dar niciodată nu a primit vreo invitaţie de la ai lui, de acasă. Şi ce mult şi-ar fi dorit!
 
Vasile Moldoveanu s-a născut pe 6 octombrie 1935, la Constanţa, într-o casă din strada Ing. Titus Cănănău, la numărul 12, astăzi strada purtând numele anost de Salcâmilor. Iar locul casei a fost luat de un bloc cu două niveluri.
 
Dacă ar fi să căutăm conexiuni, ar trebui să evocăm personalitatea primarului Titus Cănănău, care, în perioada scurtă în care a fost la cârma Primăriei (decembrie 1910 - august 1912), închiria clădirea Cazinoului pentru un an - cu titlu experimental - lui Alphonse Heitz (printre altele, proprietar al restaurantului Café de Paris din Bucureşti). După un an, însă, în 1912, cel care câştigă închirierea pentru 20 de ani era baronul Edgar de Marcay, care deţinea „Societatea Marilor Stabilimente“. Acesta s-a angajat să construiască şi un hotel special conceput pentru lumea bună care ar veni să joace la Cazinoul din Constanţa. Este vorba de Hotelul Palace (proiectat de arhitectul francez E.P. Goué, asistat de Daniel Renard), dat în folosinţă în 1914. De asemenea, casa lui Cănănău de pe bulevardul Elisabeta (naţionalizată, devenită grădiniţă şi apoi sediul Consulatului Chinez la Constanţa, ultima dată, un restaurant, astăzi, cu obloanele trase!), de o frumuseţe arhitecturală care face cinste oraşului, a fost proiectată de Victor Stephanescu, cel al cărui tată pusese temelie Operei Române din Bucureşti.
 
Sub semnul ursitoarelor, micul Vasile Moldoveanu pare a avea o stea norocoasă care-i călăuzeşte drumul.
 
A urmat cursurile primare la Şcoala Generală nr. 11 de pe strada Călăraşi. Îşi aminteşte şi acum de Biserica „Sfinţii Constantin şi Elena“, de frumuseţea construcţiei, de măreţia ei. Educat în credinţa strămoşească, povesteşte că, trecând pe lângă zidurile bisericii, îşi făcea pe furiş semnul crucii, pe sub haină, iar la Paşti, era nelipsit alături de familie la slujba Învierii de la miezul nopţii.
 
Îşi mai aminteşte de străzile pe care îi umblau paşii: Ştefan Mihăileanu, Mihai Viteazul, Panait Moşoiu, Topraisar, Gen. Eremia Grigorescu... Un cartier cu cele mai multe case din chirpici, dar văruite în alb, ca strigătul spre libertate al locatarilor împovăraţi de sărăcie.
 
A urmat cursurile la Liceul „Mircea cel Bătrân“, dar în clădirea de pe strada Traian, unde funcţionează astăzi Colegiul „Mihai Eminescu“, clase doar de băieţi, după moda timpului, unde i-a avut colegi, printre alţii, pe Victor Leonard, aflat acum în Italia, şi cu care mai conversează uneori, pe Teofil Cârciumaru, pe Constantin Verioti… Au trecut totuşi atâţia ani de când a trebuit să plece din ţară, să emigreze...
 
Din ampla monografie semnată de Ion Faiter, „Liceul Mircea cel Bătrân Constanţa, 1896-1996“, aflăm că elevul Vasile N. Moldoveanu a absolvit în promoţia 1952-1953 clasa a Xl-a Real, avându-i colegi pe Glauce Andreşoiu, Nicolae Anghelide, Lucian Barna, Gigel Brădulescu, Victor Bujor, Teofil Cârciumaru, Alexandru Chiriacescu, Negrea Cojocaru, Tudor Comăniţă, Gheorghe Dante, Constantin Dobrescu, Radu Georgescu, Nejdet Geafar, Vasile Ghenie, Gheorghe Hristodo, Iuxel Ibraim, Dumitru Ionescu, Valeriu Iordache, Petre Ivanov, Victor Leonard, Mircea Mercan, Mihale Mihale, Constantin Petculescu, Dorel Stanca, Eugen Turcu, Constantin Verioti, Mihai Vasilescu şi Petre Vasilescu.
 
A avut o copilărie grea, sub urletele bombardamentelor şi în rănile războiului, ale sărăciei care i-au marcat primii ani de viaţă, deşi părinţii s-au străduit să-şi ocrotească copiii cât au putut. Primele amintiri de pe strada Ing. Cănănău? Tranşeele săpate la recomandarea sergentului de stradă, primul bombardament, frica celor mari, ascunzişul de sub pat, când rămâneau singuri în casă şi tata era la muncă, în port, geamurile sparte de exploziile din vecini. Imaginile unei Constanţe aflate, cu oamenii ei, sub cerul războiului şi al marilor distrugeri provocate de acesta.
 
Îşi aminteşte de casa cochetă în care s-a născut, ca un mic paradis, cu grădina cu legume de unde îşi asigura familia un minimum necesar, de pomii fructiferi cu roade bogate, în care se căţărau neastâmpăraţi şi culegeau poamele încă în pârg, de mâinile mamei, care nu se odihneau niciodată, de fratele Adrian, cu care împărţea anii copilăriei.
Într-o zi, a descoperit marea, deşi se afla la ceva distanţă de casă. Dar care copil de constănţean nu şi-a petrecut orele verii sub soarele fierbinte, pe plajă, la Trei Papuci, aruncându-se în valurile înspumate, bătând mingea pe plajă până la lăsarea nopţii şi alergând hămesit de foame în bucătăria mamei?!
 
Acum, la vârstă octogenară, constănţeanul Vasile Moldoveanu declară convins: „Am adorat marea totdeauna şi o voi adora toată viaţa. Fără mare nu pot trăi!“
 
Într-o zi, tatăl său a adus în casă un aparat de radio. Marca timpului: Orion. Copilul reuşeşte să prindă pe unde un post fascinant, cu muzică simfonică, de operă, cu de toate. Postul se numea Monte Carlo şi, ca o predestinare, tenorul îşi are reşedinţa, de peste trei decenii, chiar în celebra localitate Monte Carlo, la malul mării.
 
Poate că şi de la acest aparat de radio să fi venit pofta familiei de a fredona împreună cântecele la modă de după război. Tata avea o voce frumoasă şi seara, în locul poveştilor, le cânta celor doi copii să adoarmă.
 
Farmecul muzicii l-a prins în anii aceia. Vocea îi suna excelent, îi încânta pe toţi cei care îl ascultau. Dar părinţii încercau să-l orienteze spre o meserie de viitor: doctor, inginer, profesii aducătoare de siguranţă, bani, mai ales în vremurile în care aceştia lipseau din cele mai multe case de oameni oneşti.
 
Fratele său, Adrian, îşi aminteşte că, de la şase ani, Vasile îi scotea din casă cu ariile cântate, reproducând fidel tot ce auzea la radio, în rest, era un băiat ca toţi ceilalţi, mai spărgea geamuri, mai răcea, fiind mereu abonat la statutul de „puiul mamei“.
 
Într-o zi, o verişoară, prietenă cu o coristă de la Operă, i-a propus să meargă la o întâlnire cu dirijorul noului teatru liric al Constanţei, Constantin Daminescu.

Reperele culturale ale oraşului

Viaţa culturală a Constanţei fusese marcată, după anul 1950, de mai multe momente semnificative: la 2 mai 1951, se inaugura Teatrul de Stat, cu premiera comediei „O scrisoare pierdută“, de I.L. Caragiale. Spectacolele s-au jucat mai întâi în sala Elpis. Clădirea care mai târziu s-a numit Teatrul dramatic sau de stat a fost vechea sală de gimnastică a Liceului „Mircea cel Bătrân“. Între anii 1950 şi 1952, i s-a pus un portic cu şase pilaştri şi un vestibul şi sala cu 500 de locuri a devenit cea mai importantă scenă a Constanţei. A fost botezată „Filimon Sârbu“ şi, la 7 noiembrie 1952, a fost inaugurată cu premiera piesei „Ruptura“, de Boris Levrentiev.
 
La 14 decembrie 1956, s-a înfiinţat Teatrul de Păpuşi Constanţa, cu premiera „Peştişorul de aur“. Actorii de pe scenă se numeau Constanţa Popescu, Mia Prodan, Coca Moţoc, alături de regizorul Claudiu Cristescu, de pictorul scenograf Lucia Cristescu, de sculptorul Veniamin Mîrza.
 
Primul  spectacol de estradă, cu titlul „Escală la Constanţa“, a avut premiera pe 27 decembrie 1956, pe scena Teatrului de Stat.
Nestor Gheorghiu a fost primul director al Teatrului muzical Constanţa. Totul începea de la zero. Au fost organizate două concursuri de selecţie a actorilor, la Constanţa şi la Bucureşti. Corpul de balet, numeroşi instrumentişti, ca şi o parte din cor proveneau din forţele locale. A fost adus prim-dirijorul Constantin Daminescu, de la Opera din Timişoara, numeroşi instrumentişti de la operele din Timişoara, Bucureşti, Iaşi, ca şi solişti vocali de pe prima scenă lirică a ţării.
 
În data de 1 decembrie 1957, teatrul îşi deschidea activitatea cu un concert simfonic din programul căruia făceau parte Uvertura la opera „Oberon“ de Weber, Concertul de pian de Liszt, Simfonia de Schubert, Uvertura 1812 de Ceaikovski. Opereta „Liliacul“ a fost  programată în premieră la data de 30 decembrie a aceluiaşi an. Regia - Aca de Barbu, artistă emerită de la Teatrul de operă  din Timişoara, scenografia - Aurora Pop, tot de la Opera timişoreană.
 
Teatrul de Stat a început să funcţioneze prin hotărârea Consiliului de Miniştri al RPR nr. 1697 din 13 decembrie 1958, cu secţiile de dramă şi comedie, de operă şi operetă, de estradă şi păpuşi, fiind înregistrate ca patrimoniu sălile din strada Mircea 97, bulevardul Republicii 13 (fosta sală „Tranulis“), agenţia de bilete din strada Ştefan cel Mare 29, magazii, ateliere, un garaj. Instituţia era subordonată Comitetului executiv al Sfatului popular oraş Constanţa.

Vasile Moldoveanu păşeşte pe scena constănţeană

I-a rămas în memorie tot ceea ce vedea pentru prima dată în viaţa lui, în noua sală a Operei constănţene. Era uluit, speriat şi încântat în acelaşi timp de noul cu care lua contact. L-a ascultat muzicianul venit de la Opera timişoreană, om de autoritate, cultură şi simţ artistic.
 
„Domnul Daminescu m-a condus într-o sală, mi-a spus să fac câteva vocalize, să reproduc, după pian, câteva fragmente muzicale şi m-a dus cu vocea până în registrul «do natural». Aveam o voce naturală, o voce tânără, foarte extinsă. Mi-a spus că trebuie să mă gândesc bine dacă vreau să fac carieră muzicală şi, dacă mă hotărăsc, el mă va angaja chiar de a doua zi în corul Operei din Constanţa şi pe urmă o să vedem.“
 
Aşa a început tenorul Vasile Moldoveanu să cânte în corul Operei. Maestru de cor era Gheorghe Velea, un muzician rafinat, de multă simţire artistică. Venise tocmai de la Baia Mare. „Era foarte exact şi foarte sever, preda cursuri de teorie şi solfegiu coriştilor care, cei mai mulţi, printre care şi eu, nu cunoşteau notele. Dirijorii care l-au urmat i-au continuat tradiţia de a preda coriştilor teorie şi solfegiu. Se făceau angajări şi fără studii muzicale, fiindcă întotdeauna în cor era lipsă de tenori sau de başi.
 
Într-o zi, după vreo doi ani de activitate continuă, în care mă obişnuisem cu micul salariu, care venea însă regulat, în fiecare lună, domnul  Gheorghe Velea mi-a spus, cu autoritatea pe care i-o recunoşteau toţi: «Uite ce e, Vasile, tu nu ai ce căuta aici, trebuie să mergi mai departe, să studiezi!» I-am urmat sfatul şi am plecat la Bucureşti, să mă înscriu la examen la Conservator“, povesteşte artistul.
 
Vom continua să prezentăm, în ediţiile viitoare, fascinanta viaţă a artistului constănţean Vasile Moldoveanu.

Ti-a placut articolul?

Comentarii