Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
20:26 20 08 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Mesaj pentru cititorii constănţeni Ana Barton - „Am suflat pe carte cum a scuipat Dumnezeu în tină“

ro

13 Mar, 2017 00:00 1485 Marime text
Autoarea Ana Barton şi-a lansat, sâmbătă, la Librăria Cărtureşti, noua carte, „Pervazul lui Dumnezeu“, publicată de Editura Humanitas.
 
O prezenţă deosebită în spiritualitatea românească, un om modest, dar cu vise şi idealuri mari, autoarea îşi mărturiseşte pasiunea pentru scris ca provenind din iubirea pentru lectură. Până a început să publice, la cererea unei edituri, a citit mult, iar acesta, consideră scriitoarea, a fost momentul de pregătire pentru exprimarea viselor ei: „Visele mele mi-au spus dintotdeauna, dinainte de a mă duce la şcoală, că arta asta a scrisului este a mea“.
 
Ana Barton a început să scrie în momentul în care a considerat că îşi poate lăsa visele să o acapareze, să-i formeze adevărata identitate, descifrată prin arta scrisului, pe care nu o descoperise încă. În procesul îndelungat al creaţiei, aceasta mărturiseşte că a trecut atât prin emoţii, cât şi prin sentimente - de la furie, la durere, la disperare, la bucurie, toate pentru a reda atenţia maximă şi răbdarea cu care reuşeşte să scrie: „Am suflat pe carte cum a scuipat Dumnezeu în tină“.
 
Astăzi, autoarea nu doreşte să transmită cititorilor ei propria perspectivă a lucrării sale, ci se aşteaptă de la aceştia să se manifeste după cum simt: „Sensul îl decid cititorii, dacă pentru ei înseamnă ceva, dacă le place, dacă nu le place, dacă îi înfurie, dacă îi determină sa plângă sau, poate, să danseze sau dacă îi face să o arunce de pereţi, ăla este sensul pe care cititorul i-l dau, eu nu i-am dat sensuri“.

Întrebările redacţiei:

Când aţi descoperit că aveţi darul de a scrie? Cum l-aţi exersat şi cu cine?

Nu am crezut că am un dar de a scrie, am crezut că îmi place să scriu, şi, pentru că sunt un om cu o stimă de sine foarte scăzută şi cu foarte puţină încredere în sine, am avut impresia că îmi place să scriu pentru că iubesc să citesc. Cea mai mare parte a vieţii am avut senzaţia că îmi place să scriu pentru că citesc de când aveam cinci ani şi că toţi oamenii care citesc mult au senzaţia că pot scrie şi ei şi am crezut că fac parte din acea categorie. Nu voi zice, în general, că visele omului sunt mai deştepte decât omul, dar visele mele sunt mai deştepte decât mine. Visele mele mi-au spus dintotdeauna, dinainte de a mă duce la şcoală, că arta asta a scrisului este a mea, numai că eu nu am înţeles. Am crezut că visul este vis şi ce nu are legătura cu realitatea nu trebuie luat în seamă, drept pentru care am publicat prima carte la 40 de ani, şi asta după ce o editură mi-a cerut în scris să îmi publice prima carte.

Prin ce stări aţi trecut în procesul creaţiei?

Am trecut atât prin emoţii, cât şi prin sentimente foarte diferite. Cred că, până la urmă, am trecut prin toată plaja: de la furie, la durere, la disperare, la bucurie. Eu cred că am simţit şi fericirea, numai că fericirea se manifestă în fracţiuni de secundă. Şi atunci, tu nu ştii exact că eşti fericit, atunci când eşti fericit, dar realizezi ulterior că, într-un anumit moment, chiar ai fost fericit.

Ce urmăriţi să înţeleagă cititorii dumneavoastră?

Nimic! Eu scriu cărţile pentru că îmi place să scriu. Deci, nu mă gândesc la cititor. Nu mă gândesc la public niciodată. Nu scriu ca să îi plac unui public sau ca să nu îi plac altui public. Asta nu înseamnă că nu îmi pasă de public, însă nu sunt o vedetă. Pe mine nu mă interesează dacă publicului meu îi place cum mi-am pensat sprâncenele, să se uite la sprâncenele lui, nu la ale mele. Eu sunt scriitor, deci nu sunt o vedetă din artele spectacolului: nu cânt, nu dansez pe scenă. Persoana mea nu are nicio importanţă. Eu pot să trăiesc azi şi pot mâine să nu mai trăiesc. Dacă ceea ce scriu are valoare, va rămâne, dacă ceea ce scriu nu are valoare, va muri odată cu mine. Deci, persoana, fiinţa mea umană nu are atât de multă importanţă. Eu nu mă gândesc, când scriu, la public, trebuie să îmi placă mie. Dacă mie îmi place şi dacă eu consider că este minimum valoros încât să îi dau drumul pe piaţă, într-o editură, atunci este posibil ca şi alţi oameni să se regăsească în ceea ce scriu eu. Însă nu scriu după o tipologie, ci numai ce îmi place mie, şi dacă împărtăşirea asta ajunge şi la cititor, e foarte bine. Dacă nu ar fi ajuns, aş fi rămas probabil unul dintre acei scriitori ermetici, care nu sunt mai puţin valoroşi, numai că ei sunt pentru o anumită nişă care apreciază ermetismul lor.

Ne-aţi putea decodifica, în câteva cuvinte, înţelesurile acestei cărţi?

Nu, pentru că, asemenea acestei cărţi, şi oricare altă carte are sensurile pe care i le dă cititorul. Eu nu i-am dat sensul, eu i-am dat un corp, nişte oase şi i-am dat viaţă. Am suflat pe ea cum a scuipat Dumnezeu în tină. Eu, ca om, i-am dat nişte carne din cuvinte, nişte oase din rânduri şi i-am dat drumul în lume. Sensul îl decid cititorii, dacă pentru cititori înseamnă ceva, dacă le place, dacă nu le place, dacă îi înfurie, dacă îi determină să plângă sau îi face să danseze sau îi determină să o arunce de pereţi, ala este sensul pe care cititorul i-l dau, eu nu i-am dat sensuri.

De la care scriitor român sau străin credeţi că vă puteţi revendica?

Mă revendic, dintre români, din Creangă. Şi dintre străini, din Marquez.
 
Florina Nănescu şi Andrei Flangea sunt studenţi ai Facultăţii de Litere, specializarea Jurnalism, Universitatea „Ovidius“, Constanţa
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii