Portrete
Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea
00:06 09 12 2016 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

„Mă numesc Roşu”, Orhan Pamuk

ro

21 Nov, 2016 00:00 1540 Marime text
Lacrimi şi durere pentru cei care au deschis-o, au citit despre un cadavru care vorbea şi au constatat după câteva pagini (cu cât mai multe, cu atât mai rău pentru unii) că nu era vorba despre o carte poliţistă, nici despre un cod al lui Da Vinci. Au urmărit un criminal până când s-au plictisit şi au lăsat-o baltă, alţii mai căpoşi au descoperit o nouă cultură (de fapt, una foarte veche, era nouă pentru ei): cultura turcă sau otomană. A fost ceva şocant, fiindcă de data asta nu intrase în miezul ei un neavenit îndopat de şaorma sau vreun negustor de haine turcizat, aciuat prin Istanbul cu rost de căpătuială.
 
De data asta, e vocea unui intelectual, cu o solidă cultură, crescut într-o tradiţie veche, pasionat de pictură şi arhitectură, acum profesor de literatură comparată şi writing la Columbia University.
 
A fost acuzat de plagiat de către pizmuitorii săi (pizma fiind unul dintre subiectele pe care le abordează şi în „Mă numesc Roşu” - o face anticipând parcă meschinăriile contemporanilor săi). În urma unor declaraţii făcute într-un interviu acordat unei publicaţii suedeze din 2005 („Thirty thousand Kurds have been killed here and a million Armenians. And almost nobody dares to mention that. So I do”), a fost deschis un dosar criminal împotriva scriitorului şi s-a pornit o întreagă campanie de ură, astfel că Orhan Pamuk a fost nevoit să părăsească ţara. S-a întors totuşi pentru a răspunde acuzaţiilor: „Ceea ce s-a întâmplat cu armenii în 1915 în Turcia a fost un genocid ascuns de către statul turc. E un subiect tabu. Dar trebuie să fim în stare să vorbim despre trecut”.
 
În iunie 2005, după declaraţiile făcute de scriitor în acel interviu, Turcia a introdus un nou articol în Codul Penal, potrivit căruia „o persoană care, de origine turcă fiind, insultă statul turc va fi pedepsită cu închisoare între şase luni şi trei ani”. Pamuk a fost pus sub acuzaţie, retroactiv. A fost o întreagă tevatură, acuzaţiile au făcut înconjurul lumii, Pamuk a continuat să vorbească de fiecare dată despre genocidul armenilor, aproape cu încăpăţânare, doar pentru a-i face pe turci să şi-l asume, ca pată neagră pe istoria lor, să nu uite şi să nu se mai repete. Opt dintre cei mai renumiţi scriitori ai lumii au susţinut libertatea de exprimare a lui Pamuk: Jose Saramago, Umberto Eco, Gabriel Garcia MarquezJohn Updike, Mario Vargas LlosaCarlos Fuentes, Gunther Grass şi Juan Goytisolo.
 
Justiţia turcă a renunţat până la urmă la acuzaţii după aproape un an, dar UE a privit dezaprobator tot acest caz şi a fost motivul pentru care acum Turcia nu este în Uniune. În 2006, revista Time l-a pus pe Pamuk pe copertă pe lista celor 100 de oameni care au „cutremurat” lumea, la categoria Eroi, pentru că a avut curajul să vorbească (informaţii luate de pe Wikipedia). O viaţă destul de agitată pentru un scriitor care are nevoie de linişte să scrie, nu?
 
„Mă numesc Roşu” a apărut în 2002, înainte de toate aceste pizme, acuzaţii şi hăituiri îndreptate împotriva scriitorului. „Aceasta deoarece cartea pe care o citea nu mai era de acum o poveste, o legendă, ci lucrul cel mai potrivit pentru o carte, de vreme ce oglindea ceva adevărat” (pag. 94 din ediţia mea). Îmi place să-l fac pe scriitor să se apere cu propriile lui cuvinte, chiar dacă, poate, la vremea când stătea la masa lui de lucru şi le scria, contextul în care le-a rostit era cu totul altul şi problemele de-abia apăreau. „Simt că răul poate fi răbdat, ba chiar îi este trebuincios miniaturistului”.
 
Este o carte despre lumea (dispărută acum) a pictorilor în miniatură, o carte despre Stil şi Artă şi despre ce se întâmplă în lumea asta când unul dintre ei are prea mult stil, iar altul e doar un bun executant, e vorba despre maeştri şi ucenici, dragostea amestecată cu ura pentru aceşti maeştri, lecţiile care sunt date atât cu vorba blândă, cât şi cu muchia ascuţită a liniei. Şi vocile tuturor acestor personaje care ştiu deja că sunt citite. Cu toate astea, se intră foarte greu în miezul cărţii, adică… eu m-am învârtit în jurul cărţii încă din ianuarie 2007, când am cumpărat-o, ştiam că e o carte bună, ştiam că trebuie să am răbdare cu ea, mai aveam nevoie doar de timp şi chef. Odată găsite şi acestea din urmă, a fost deci pentru mine săptămâna Orhan Pamuk. Mă gândeam: dacă mie mi-e cam greu s-o pătrund, după ce-am crescut totuşi cu „Nopţile arabe”, cu poveştile bunicului, am crescut în cultura asta, darămite unui american care nu ştie despre musulmani decât că sunt fanatici, periculoşi, mari fumători de pipă sau unei biete spanioloaice care, ajunsă în Emiratele Arabe, explică ea frumos unui reporter, tot spaniol, mai dus cu pluta decât ea, că femeile musulmane îşi înveşmântează tot trupul şi chipul pentru că sunt de o urâţenie colosală, comprendes tu?
 
Pe la mijlocul romanului afli atât de multe amănunte despre arta miniaturii, încât ai senzaţia că le ştiai mult dinainte, deşi, bineînţeles, nu e aşa - cel puţin eu nu puteam niciodată înţelege atunci când priveam miniaturile bunicului meu de ce şi-ar pierde cineva timpul să migălească şi să bibilească picturi şi desene care, peste ani, nu vor mai spune nimănui nimic. Pamuk anticipează şi asta: „În cele din urmă, meşteşugurile noastre vor pieri, iar culorile vor pieri. Nimeni nu va mai fi interesat de cărţile, de miniaturile noastre. (…) şoareci lacomi, fără de ruşine, se vor înfrupta din paginile lor, vor fi roase şi nimicite de furnici, de carii, de o mie şi unu de gândaci. Volumele vor fi desfăcute în bucăţi, paginile vor fi rupte. (…) Prinţi aflaţi la vârsta copilăriei vor vătăma picturile cu condeiele lor de jucărie, le vor scobi oamenilor ochii, îşi vor lăsa mucii pe pagini, vor mâzgăli chenarele cu negru. (…) Iar în locurile în care se vor lipi, vor înflori pete de mucegai şi murdărie ca nişte buboaie”, şi tot aşa, două pagini de calamităţi prin care vor trece aceste forme de artă uitată, pe care unul dintre maeştri i le înşiră chiar ucigaşului său. „Toate, absolut toate vor fi nimicite!”, dă el sentinţa şi se trezeşte cu una bucată călimară în cap, să se înveţe minte să mai dea astfel de veşti proaste.
 
Se vorbeşte foarte mult despre stil, caligrafie, pictură, un fel de maraton despre cum să faci artă (poţi să transferi toate astea şi la scris). Iată: „Ceea ce face din noi nişte maeştri nu este faptul că trăim subiectul, ci că nu l-am trăit niciodată”. Abia după vreo 240 de pagini am înţeles însă ce e arta asta apusă a miniaturii, până atunci doar am primit informaţiile ca la un curs de pictură combinat cu unul de caligrafie, atunci când un personaj a spus: „Dacă mi-ar fi pictat cineva ţipătul, ar fi fost verde ca prazul. Am înţeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, şi că eram cu desăvârşire singur” (sentimentul de panică al victimei faţă în faţă cu ucigaşul şi cu resemnarea apropiatei morţi).
 
Recunosc că nu m-au interesat toate celelalte poveşti de fundal, cine era asasinul lui Delicat Efendi sau al Unchiului, de pildă, nu m-a interesat nici cu cine va rămâne până la urmă Şekure, una dintre puţinele personaje-femei, care mi-a displăcut, din pricina prea multor interese care o mânau, dacă se va găsi cineva care să aibă în sfârşit grijă de ea şi de copiii ei sau dacă va fi pedepsit Ucigaşul sau de către cine… toate acestea au fost, desigur, sarea şi piperul cărţii, dar nu ele mi-au reţinut atenţia. Ce m-a captivat cu adevărat au fost toate acele lungi discuţii despre stil, detaliile numeroase despre legendele şi basmele pictate de miniaturişti până când îşi pierdeau vederea sau îşi provocau singuri orbirea, ca şi cum ar fi ţâşnit acum în faţa mea dintr-o cultură orientală despre care foarte puţini oameni au vorbit şi mai puţini au studiat-o şi foarte rar cei din afara ei (şi chiar şi din interiorul ei) au priceput-o.
 
„Maestrul Osman îmi altoia asemenea palme pentru că nu desenam în deplină armonie ramurile vreunui copac, încât, în vreme ce vărsam lacrimi de durere, în faţa ochilor mei prindea viaţă o întreagă pădure”. Şi tot aşa, pagini întregi despre cum se face Artă, care sunt cusururile artiştilor, în câte tagme sunt împărţiţi, cum foarte puţini sunt atinşi de pizmuiri contorsionate şi invidii, cum cei mai mulţi vor un stil propriu, ajungând să fie recunoscuţi după el, lucru care mi-a amintit de o bucată din filmul „Confidence”, în care personajul interpretat de Dustin Hoffman povestea altuia cum a fost el împuşcat din cauza costumului alb pe care-l purta, un alb strălucitor care-ţi lua ochii sau mai degrabă ieşea în evidenţă, personaj care îşi încheia butada: „So, Jack, what have I learned that day? (pauză de efect) Sometimes style can kill you” („Deci, Jack, ce am învăţat eu în acea zi? Uneori, stilul te poate ucide”).
 
Sunt curioasă cum sună cartea în turcă. Orhan Pamuk (şi el personaj în carte - un copil) este unul dintre acei scriitori care-ţi stârnesc interesul asupra lucrurilor despre care povesteşte, ai mâncărimea aceea de a dori să afli mai multe despre locurile şi basmele şi legendele şi istoriile despre care vorbeşte, nu e de mirare că e în lista oamenilor care au zgâlţâit lumea. E un artist care nu derapează, nu scapă controlul cărţii sale nicio clipă, e aici o muncă de ani de zile, studiu de când se ştie, atingi vârful icebergului, dar simţi forţa şi soliditatea profunzimilor lui. Şi… „să fiţi cu băgare de seamă şi să nu-l credeţi pe Orhan! Căci nu va exista minciună pe care să n-o ticluiască pentru ca povestea lui să fie frumoasă, iar noi s-o credem!”
 
Zâmbetul de final şi cortina.
 
Păi, ce să vă mai zic? Lectură plăcută şi răbdare!
 
Sursă foto: elefant.ro
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii