Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
22:03 20 07 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanţa de odinioară O familie sub semnul lui Morse (galerie foto)

ro

18 Nov, 2015 00:00 1877 Marime text
În august 1912, „Gazeta ilustrată“ scria, cu litere mari: „O problemă pe care străinătatea n-a fost încă în stare s-o rezolve şi-a căpătat dezlegarea la noi cu aparate româneşti, graţie străduinţelor d-lor cpt. Zaharia din Marină şi G. Rotlender. E vorba de utilizarea marii invenţii a lui Marconi, telegrafia fără fir, prin intermediul aeroplanului. Experienţele  făcute deunăzi la Constanţa au reuşit pe deplin. S-au putut transmite cu uşurinţă şi exactitate de pe aeroplan comunicaţiuni la o distanţă de 30 km. Ştiindu-se că aeroplanul a fost pilotat de St. Protopopescu,  nu mai e nevoie să spunem că aparatul de zburat s-a comportat minunat în atmosferă, în tot timpul experienţelor.“
 
Gustav Rotlender a trăit şi a murit în Constanţa, fiind primul radiotelegrafist maritim al României, comandantul  Staţiei de Radiocoastă din oraş timp de trei decenii. Dacă în 1912, aviaţia militară română se evidenţia pe plan mondial printr-o invenţie absolută, ea aparţinea acestui brav bărbat  venit din munţii Renaniei la malul Mării Negre pentru a sluji interesele României. Constănţeanul  Gustav Rotlender  inventează aparatul de telegrafie fără fir şi efectuează primele experimente pentru legătura aer - pământ. Regele Carol, prezent la inaugurare, l-a decorat şi l-a îmbrăţişat. Onoruri naţionale, admiraţie. Apoi, o mare tăcere.
 
Iosefina Pănescu a fost  fiica  lui Gustav Rotlender. Născută în 1907, la 8 iulie, la Constanţa, în clădirea Staţiei de Radiocoastă, acolo unde locuia şi muncea întreaga sa familie. Am cunoscut-o cu mai mulţi ani în urmă şi, la recomandările noastre, televiziunea naţională i-a consacrat un documentar prezentat cândva pe micul ecran.
 
Gustav Rotlender venise din Austria, prin 1904, la Constanţa, din motive politice, alegând oraşul poate şi pentru că soţia sa, grecoaică, se simţea mai aproape de Levant. Aici,  familia lui s-a mărit cu opt copii, dintre care cinci băieţi. Toţi au făcut aceeaşi meserie: radiotelegrafia. Mai târziu, li s-a alăturat şi Pompiliu Pănescu, care a devenit un ginere radiotelegrafist.
 
Staţia de Radiocoastă era  pe locul gării de astăzi. În cartierul de funcţionari ai Direcţiei Maritime Portuare. Acolo s-a clădit un imobil  special pentru staţia de telegrafie fără fir. Iosefina îşi amintea că au locuit în staţie până la cutremurul din 1940. Apoi s-au mutat în centru, pe bulevardul Ferdinand. Când au început bombardamentele din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a căzut o bombă pe casă şi au trebuit să se mute din nou,  tot pe Ferdinand, la numărul 81, lângă vila inginerului Aldea. Când s-a căsătorit,  Iosefina  a venit pe strada Decebal, într-o casă în care a stat până la moarte.
 
Ne povestea cu emoţie despre tatăl său: „Un bărbat frumos, comunicativ, pasionat de meseria lui. A venit în ţară de la Cernăuţi, care aparţinea Austro-Ungariei de atunci. S-a angajat la Serviciul Maritim Român. A fost mai întâi ungător, apoi mecanic, dar el cunoştea radiotelegrafia. A făcut această meserie până la sfârşitul vieţii. A făcut o invenţie pentru telegrafie fără fir la distanţă, în zbor. Experienţele s-au efectuat în port, pe un avion al aviaţiei militare române. A fost regele Carol l şi  a vizitat staţia. Ţin minte că atunci când a intrat regele pe poartă, i-au pus un covor roşu să meargă pe el. A venit Carol special şi l-a decorat pe tata pentru invenţia lui. Eu şi fratele meu eram îmbrăcaţi frumos, stăteam pe o scară şi priveam la cei mari. Ne pusese să ne uităm la avionul care zbura şi unde se afla aparatul făcut de tata. Atunci, el a spus: «Eu am să dispar, dar de mine se va mai auzi.» Tata a lucrat toată viaţa la staţie. Scriau ziarele despre el, lumea îl cunoştea. A murit la 14 ianuarie 1942. Avea 64 ani.
 
Mama era grecoaică, venită din Sulina la Constanţa. Se numea Flamburiadis. Tatăl ei avea şlepuri pe Dunăre. La Constanţa lucra lenjerie ca să se întreţină. Aşa am învăţat şi eu să lucrez macrameuri. Şcoala am făcut-o la nr. 2, lângă geamia turcească. Unul dintre fraţi a fost deportat în Rusia pentru simplul motiv că purta numele de Rotlender. A murit acolo.“

Constanţa prin ochii fotografului

Iosefina Pănescu a strâns pe peliculă imaginile Constanţei de odinioară. Cu puţin timp înainte de a muri, ne-a împrumutat pentru a le reproduce câteva dintre fotografiile pe care le păstra cu sfinţenie într-un voluminos geamantan. Ne povestea cu ochii în lacrimi: „Treceam piaţa Ovidiu să merg la şcoală. Era un trenuleţ care ajungea în port. Cu el veneam şi eu la şcoală, dacă nu mergeam pe jos. Transporta lucrătorii şi funcţionarii din port. Bărbatul meu a învăţat telegrafia în casa noastră. Aveam un frate, Victor, care era as în telegrafie. A fost trecut şi în analele Angliei, după ce a murit. Tata ne obligase pe toţi să învăţăm alfabetul Morse. Îi plăcea la nebunie să transmită: punct, linie, punct. Astăzi mi se pare că totul nu a fost decât un vis. Am avut o viaţă  liniştită, dar dureroasă, căci fraţii mei au murit toţi tineri. Eu am fost cea mai mare şi i-am îngropat pe toţi. Fusese o casă plină de oameni, apoi am strâns doar singurătatea mea.
 
Constanţa era pe-atunci liniştită, copiii erau respectuoşi, vecinii se înţelegeau bine. Ne plimbam la bulevard şi prin piaţa Ovidiu. Era o plăcere. Aveam o prietenă italiancă ce făcuse profesionala şi lucra croitorie. Avea vreo două case în oraş. Familia Nicolau, angrosiştii. Lucra croitorie numai la case mari. Copilărisem cu ea. Venea pe seară: hai să ne plimbăm. De la gară până în centru, apoi acolo făceam tururi, mergeam pe bulevardul Elisabeta. Purtam pălărie, ciorapi, chiar şi vara, nu ieşeam niciodată fără ciorapi de mătase din casă. Dar şi umbreluţa, mănuşile erau accesorii obligatorii. Servitoarele şi soldaţii nu aveau voie să iasă decât duminica până-n prânz. Mergeam la cinema pe Cuza Vodă, dar mai mult la ceaiuri. Făceau grecii la Elpis ceaiuri de pomină. Era o sală mare, băieţii angajau muzică, era bufet, grecoaicele erau elegante, puse la punct. Grecii erau foarte uniţi.
 
Când am rămas singură, am început să lucrez la atelierul fotografic al lui Cicu. Era o modă să faci fotografii cu orice prilej. Cel puţin în timpul războiului, când erau nemţii în Constanţa, patronul făcuse bănet, nu glumă, din developatul pozelor. Veneau, plecau cu submarinele, torpilau, dar aparatul de fotografiat nu le lipsea. Eu retuşam şi primeam comenzile. Cicu era foarte cunoscut şi talentat. Meseria am prins-o de la el. Am dat examen şi m-am calificat retuşieră. Nouă ani am lucrat în laboratorul fotografic de pe bulevardul Tomis. În timpul războiului, patronul s-a refugiat în Basarabi şi eu am condus  atelierul.“
 
Astăzi radiotelegrafia nu mai este o meserie. S-a stins odată cu apariţia comunicaţiilor prin satelit. La nave nu mai stă nimeni de veghe cu căştile la urechi decodificând linie, punct, linie… Constanţa nu mai este cea pe care şi-o amintea Iosefina Pănescu. Nici ea nu mai este decât o amintire duioasă. Câţi mai ştiu astăzi că tatăl ei a fost un inventator al cărui nume se află în enciclopedii? Că fiica lui a fost prima femeie fotograf a Constanţei?

Ti-a placut articolul?

Comentarii