De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
06:00 18 01 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanţa de odinioară „Iaca cel dintâiu oraş maritim al României“ (galerie foto)

ro

24 Nov, 2015 00:00 3226 Marime text
Un reportaj publicat într-un periodic central, „Foaia interesantă“, în iulie 1897, nesemnat, dar trădând stilul de ziarist al directorului publicaţiei, poetul George Coşbuc, aduce elemente noi despre oraşul cu pretenţii de port maritim. Era la doar câţiva ani de la revenirea Dobrogei acasă, când încurajările reporterilor ţineau loc de publicitate.

„Foaia interesantă“ a fost săptămânalul ilustrat care a apărut la Bucureşti între 12 ianuarie şi 2 noiembrie 1897, sub îngrijirea lui George Coşbuc, şi apoi, între 24 noiembrie şi 4 decembrie 1906, avându-i ca directori pe I. şi Al. Orescu. Întemeiată în scopul „de a ține publicul nostru în curent cu cele mai interesante evenimente din țară și străinătate, de a-i oferi cunoștințe literare și artistice“, publicaţia acordă spaţii generoase şi noilor oraşe pontice. Textul reprodus mai jos este un reportaj bine documentat, reporterul cutreierând, cum se vede, la pas zona istorică a tinerei Constanţe. 
„Iaca cel dintâiu oraş maritim al României, exclamă orice călător la vederea Constanţei. Mâine va putea să zică că este şi cel dintâiu port de mare al ei. Constanţa, precum astăzi s-a stabilit în chip sigur de către învăţaţi, este locul unde s-a întins şi a înflorit vestita cetate Tomis. Fundată pe la anul 450 înainte de Christos, de către întreprinzătorii greci din Milet, care veneau să facă comerţ pe ţărmurile neospitalierului Pontus Euxin, ea a devenit în epoca dominaţiunii romane metropola sau capitala de reşedinţă a unei confederaţiuni de 5, mai târziu 6 oraşe pontice (Pentapolis, Sexapolis); ea îşi avea guvernul său autonom, senatul, adunarea poporului, archonţii şi agoranomii săi, precum şi monetăria sa proprie, teatre, amfiteatre, băi publice, templuri şi palate  se ridicau odinioară în cartierul unde astăzi stau pitulate şubredele căscioare, colibe din cartierul tătărăsc. Constanţa  de astăzi se poate zice cu totul românească; nimic pare a nu mai voi să păstreze din vechiul Kiustendge turcesc. Iată aici pe stâncă se înalţă măreţ hotelul european Carol l care, desigur, dacă ar fi existat pe vremea împăratului August, nefericitul cântăreţ al fericitelor amoruri, Ovidius,  n-ar fi avut prilej să se plângă de exilul său. Mai dincoace, iacă frumoasa catedrală cu hramul Sf. Petru şi Pavel, începută a se construi în anul 1883 şi azi dată credincioşilor pentru nevoile cultului, purtând pe pereţii ei minunate picturi datorate artistului Mirea, iar în faţă-i bulevardul, pe ţărmul mării. Gara, noul edificiu al Şcoalei primare de băieţi şi fete, cazărmi, construcţii particulare, pieţe largi, din care una e împodobită cu statuia poetului Ovidiu, făcută de artistul florentin Ferrari, şi alte edificii particulare dovedesc gradul de repede prosperitate de care se bucură Constanţa. Prin minunatul pod de fier peste Dunăre la Cernavodă, Constanţa şi-a asigurat viitorul său ca oraş comercial; lucrările noi începute la port terminându-se, ea va putea rivaliza cu Odessa chiar“ („Foaia interesantă“, revistă săptămânală, literară, ştiinţifică, ilustrată sub îngrijirea lui George Coşbuc, anul l, nr. 26, iulie 1897, p. 6).

Pe urme de pietre şi amintiri de oameni, cu I.M. Sadoveanu

Viitorul dramaturg, pe numele lui adevărat Iancu Leonte Marinescu, s-a născut la 15 iunie 1894, în Bucureşti. În 1900, Ion Marin Sadoveanu vine cu mama sa şi se stabilesc la Constanţa. A urmat cursurile Liceului „Mircea cel Bătrân“.
 
Ion Marin Sadoveanu a absolvit gimnaziul la Constanţa cu cele mai strălucite rezultate, dar părinţii au decis să urmeze cursul superior la „Sfântul Sava“, în Bucureşti, unde se împrieteneşte cu Camil Petrescu, V. Timiş, N. Vlădoianu. Vacanţele şi le petrecea numai la Constanţa, unde, de altfel, ia prima dată contact cu teatrul. Joacă în „Doctor fără voie“ şi tot aici îşi încearcă prima dată condeiul. Studiază dreptul şi apoi literele, îşi ia licenţa, îmbogăţindu-şi apoi cunoştinţele la Paris, unde şi realizează căsătoria cu Marieta Sadova, cea care ajunge şi la Constanţa o mare actriţă şi regizoare (a montat în decembrie 1966 „Femeia mării“, de Ibsen, apoi, în noiembrie 1967, „Azilul de noapte“, de Gorki). Mai târziu, Marieta Sadova va face teatru în Germania, Italia, Franţa.
 
La Constanţa, viitorul scriitor a locuit în vila anume construită de tatăl său pe strada D. Sturdza (azi, strada Revoluţiei), în vecinătatea clădirii care adăpostea Serviciul de biologie marină al Academiei, având astfel posibilitatea să stea la malul mării şi să se lase influenţat de stările ei. În 1921, întemeiază şi conduce cenaclul literar „Poesis“.
 
„Constanţa, pe urme de pietre şi amintiri de oameni“, publicată în 1931 în revista „Boabe de grâu“, este o monografie sentimentală a oraşului.
Despre Ion M. Sadoveanu s-a scris mult. Cea mai interesantă apreciere i s-a făcut de către istoriografii teatrali: dascăl al gustului public. Tocmai pentru că activitatea sa scriitoricească se îmbină cu cea publicistică. Ca membru al grupării „Poesis“, alături de Tudor Vianu şi Marieta Sadova, devenită la Constanţa soţia sa, a pregătit publicul pentru receptarea opiniilor estetice despre teatru, pentru acomodarea cu textele dramatice ale lui Pirandello, Ibsen, Shaw ş.a.
 
Conferinţele experimentale - primele de acest gen din istoria teatrului românesc - le-a dezvoltat la televiziune şi radio, ceva mai târziu. Începând din 1958, le-a reverificat priza la public pe scena Constanţei. Îşi alegea o temă din istoria teatrului sau despre un mare compozitor ori interpret, conferenţia lejer, cu imagini enciclopedice, avându-i alături la fiecare matineu duminical pe Tudor Vianu, Petru Comărnescu, Eugen Schileru, Mihai Jora, Victor Eftimiu, Octav Gheorghiu, Ion Zamfirescu, Valentin Silvestru, Ovidiu Drimba, Ion Frunzetti, Horia Deleanu ş.a.
Fiecare temă abordată era urmată de fragmentele de text sugerate, în interpretarea celor mai buni actori, pe care şi-i alegea singur.
 
Iată oraşul pe care-l iubea atât de mult: „Constanţa e o fundă cu aripile inegale, înscrisă mai mult între coastele decât între străzile ei. Nodul central îl alcătuieşte acea piaţă Ovidiu, ce se întinde în faţa primăriei. Spre miazăzi, merge peninsula clădită până la mare, la bulevard, din subţioara căreia se taie portul cu toate bazinele lui. Spre miazănoapte, oraşul îşi desface unghiul mărginit de străzile Traian şi Mircea şi urcă la deal pierzându-se în câmpie, după ce s-a tăiat regulat în pătratele dintre străzile perpendiculare unele pe celelalte, alcătuind oraşul cel nou. Aşezarea veche însă e la mare. Aici, şi mai ales în golful dinspre sud, unde este şi astăzi portul, trebuie să fi fost schelele succesivelor aşezări din antichitate şi până azi. Peninsula acoperă puţin, dar destul, ca atunci când bate vântul de la nord, să se poată urmări pe ape adăpostul. Şi astăzi, în lunile de vară, când o briză uşoară se ridică dimineaţa şi cade regulat cu asfinţitul soarelui, calmul unduios mai întâi, apoi „plat“, cum se numeşte în limba marinărească, începe să se întindă dinspre port, de-a lungul bulevardului, înspre farul cel vechi, de sus de lângă marele cerc marinăresc (fostul hotel Carol). Farul acesta, englezesc probabil, cu un modest basorelief de corabie cu pânzele întinse pe el, astăzi este stins. În locul său, pentru Constanţa, în noapte, clipeşte ochiul din fruntea digului, cu eclatul ritmic şi egal, ca o bătaie de inimă. Farul cel vechi prin umplutura noului bulevard ce a intrat în mare, a rămas pe uscat. E foarte probabil ca ele să fie acela, nemurit de poetul D. Anghel în poezia sa, «În port»:
 
«Când farul îşi aprinde lumina sub pleoape
Şi pare-n întuneric un Crist umblând pe ape.»
 
În epoca la care Anghel a cunoscut Constanţa, a cărei atmosferă şi aromă de port oriental a prins-o în poezia de mai sus, farul ardea încă, neexistând nici portul de azi, nici bulevardul, nici farul cel mare.
 
În jurul farului vechi, pe această încheietură a bulevardului Elisabeta cu strada Remus Opreanu, se află o căsuţă scundă, cu fiare la ferestre, singuratică, împrejmuită de câteva boschete. A fost fără îndoială, pe promontoriu, locuinţa îngrijitorului (reaminteşte prin netedul şi romanticul său ceva din aşezarea de la Caliacra). E locuită. Se face bine că se păstrează, fiind unul dintre cele mai frumoase locuri ale Constanţei.
 
Întregul cartier, de deasupra bulevardului înspre mare, bine asfaltat, curat, împrejmuit numai de hoteluri mari şi vile, în serile de toamnă şi de iarnă, pustiu de oameni, este acela care dă notă de tristeţe şi dezolare Constanţei. Nicăieri ca aici nu te întâlneşti cu impresia ce îţi aruncă tristeţea în deznădejde; strada dansează sub tine, în bătaia vântului, şi te ameţeşte. Lucrul se datoreşte lămpilor electrice; clătinate de crivăţ, ele îşi balansează cercul luminos pe trotuare, transformând întreaga stradă într-o punte uriaşă de corabie pe furtună.
 
/.../ Unei Constanţe de odinioară, negoţul îi stă croit pe măsură. Astăzi, străinii şi vizitatorii de vară cu necesităţile lor i-au dat o înfăţişare în centrul ei, cel puţin, de oraş ţinut la curent cu cele de trebuinţă. Şi afacerile tot mai mari au creat băncile, cu operaţiile lor abstracte. Pe vremuri, lucrurile se înfăţişau în alt fel. Casele de schimb erau nişte biete dughene cu de toate, de la săpun până la pene de pălărie şi cu hârtii de lire, dolari, drahme, franci, înşirate pe o sfoară ce spânzura transversal pe o aşa-numită vitrină. Mărfurile pentru ţărani şi gospodăriile rurale din jurul oraşului ale marilor moşieri, mocani, coborau până mai jos, spre inima vie a târgului. Printre ele, produsele Răsăritului apropiat: şi podoabe, false de cele mai multe ori, dar mai ales peştii proaspeţi cu carnea fragedă şi roză, fructele dulci şi colorate şi legumele cu un abur rece şi pătrunzător de pământ în ele. Era tot ce vasele descărcau în portul în care butoaiele de măsline dau în rânced lângă usturimea cărbunelui, parfumul de brad mort al cherestelei şi florile mari de sidef ale petrolului pe apa liniştită a bazinelor. Şi dacă din aroma ei de altădată Constanţa poate a pierdut ceva, astăzi, în schimb, a căpătat greutate de fiinţă, o importanţă de organism românesc cu adevărat, ce s-a prins adânc în stâncile apusene ale Mării Negre“ („Microfonul vagabond“, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti, 1998, p. 144-149).

Ti-a placut articolul?

Comentarii