Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
07:45 21 07 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Biserica, prescriptor al consumului. Schiţă pentru o sociologie a luxului

ro

10 Dec, 2015 00:00 1368 Marime text


Recenta criză economică care a cuprins majoritatea economiilor lumii oferă cercetătorilor o nouă ocazie de reflecţie asupra temei consumului, a dezechilibrului dintre producţie, resurse/venituri şi consum, a lăcomiei. Fie că ne situăm în doctrina consumerismului, în sensul preocupării excesive pentru achiziţia de bunuri, fie că ne cantonăm în ţesătura postmodernităţii, a practicilor de consum şi a stilurilor de viaţă, vom ajunge tot la statutul social asociat consumului, la stratificarea socială, la concurenţa prin consum.
 
Cercetarea noastră prezintă o repede privire asupra evoluţiei reprezentărilor despre lux, cu accent pe atitudinea Bisericii ortodoxe faţă de lux, în sens mai general, pe procesul de modernizare a spaţiului românesc. Schimbarea socială este un alt concept polar al studiului nostru, cu precizarea că punem semnul egalităţii între modernizare şi occidentalizare (Valade, Bernard, „Schimbarea socială“, în Boudon, Raymond, coord., „Tratat de sociologie“, traducere Delia Vasiliu, Anca Ene, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 360).
 
Este vorba, de fapt, despre prima modernizare a societăţii româneşti, înţelegând prin aceasta „un proces ce presupune accesul la capital, la informaţie, la cultură“ (Ghiţulescu-Vintilă, Constanţa, „Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti. 1755-1860“, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 106).
 
Legătura dintre comportamentele de consum şi modernitate este evidentă. De altfel, „sociologii explică fenomenele de consum ca fiind o combinare a utilului (confort, siguranţă) cu plăcutul (satisfacţie, consum hedonist) şi cu semnificaţia (stil de viaţă, diferenţiere, apartenenţă la un grup sau grupare), actorii sociali combinând diverse motive puternice (...) pentru a consuma obiecte“ (Langlois, Simon, „Consum“, în  Massimo Borlandi et al, „Dicţionar al gândirii sociologice“, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 161). Luxul a fost un reper în comparaţia socială, un motiv de frustrare, de indignare, de reflecţie filosofică. Lux, adică păcat, viciu, exces, nesăbuinţă, din perspectiva religioasă.
 
Vom vedea, în rândurile de faţă, cum luxul trece de la stadiul de obiect al blestemelor, la cel de necesitate, chiar de motor al dezvoltării industriei şi comerţului. Este vorba despre lupta dintre vechi şi nou, dintre etica promovată de Biserică şi cea a liberalismului, despre tensiunea dintre consumul tradiţional (autohton, previzibil şi conformist) şi cel generat de fluidizarea circulaţiei mărfurilor, de revoluţia industrială. Conservarea status quo-ului, adică păstrarea inegalităţii patrimoniale, a ierarhiei consacrate - iată una dintre obsesiile Bisericii. „Să nu îndrăzneşti!“ pare să fie porunca ce transpare din numeroasele reacţii ale clerului, iar dacă ai cutezat să depăşeşti treapta socio-economică în care te-ai născut, atunci se cuvine să dăruieşti Bisericii.
 
De-a lungul timpului, ceea ce era de blestemat, adică bogăţia, devine „darul bogăţiei“. Şi dacă Dumnezeu ţi-a dăruit, va trebui să dăruieşti, la rândul tău. „Darul“ este o instituţie, la urma urmei - „Cel ce pe săraci miluieşte împrumută pe Dumnezeu. Şi el va răsplăti fapta sa“, se spune în Noul Testament („Proverbele lui Solomon“, în Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului Nostru Isus Christos, ediţia N. Nitzulescu, Bucuresci, 1908, p. 544). Să remarcăm aici şi o dimensiune educativă a discursului religios, normativ şi sancţionator, deoarece „educaţia constă pretutindeni şi întotdeauna în inocularea unor modele culturale la tineri, modele din care fac parte îndatoririle stării sociale (...), îndatoririle propriei stări sociale sunt transmise de toate religiile“. Dimensiunea prescriptivă a discursului Bisericii este evidentă, mai ales în contextul în care vieţuirea împreună este posibilă prin instituirea de reguli. Pe de altă parte, ceea ce se întâmpla în spaţiul cultural românesc nu era cu totul diferit de ceea ce se petrecea în lumea occidentală, mai cu seamă că de când sunt religiile „nu putem nega faptul că ele joacă un rol major în construirea comportamentului etic“ (Baecheler, Jean, „Religia“, în Boudon, Raymond, coord., „Tratat de sociologie“, traducere de Delia Vasiliu, Anca Ene, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997,  p. 506).

Blesteme pentru cei bogaţi

 Una dintre instituţiile cu rol de prescriptor privind consumul a fost Biserica. De aceea, toate mesajele comerciale ar trebui analizate şi din perspectiva moralei creştine - vezi îndemnul la cumpătare, la solidaritate cu cei nevoiaşi, la modestie ş.a.m.d. Nu o dată preoţii au influenţat vestimentaţia populaţiei, au stabilit conduite dezirabile şi chiar sancţiuni, de comun acord uneori, la cererea reprezentanţilor Puterii.
 
Judecate în context şi în succesiunea lor, măsurile de limitare a exceselor iniţiate de autoritatea laică par să nu fi dat rezultatele scontate, aşa cum rezultă din studiul publicat de prof. Grigore L. Trancu-Iaşi, în care sunt prezentate primele acţiuni antilux - „cronicarul Moldovan (...) povesteşte cum, la 1764, Grigore Ghica, acel domn al Moldovei plin de minte, învăţat şi de toate ştiutor, văzând că la Iaşi fiecare purta cumaşuri scumpe şi blănuri, şi-a făcut un rând de strae, de postav românesc şi într-o zi, fără veste, a eşit îmbrăcat cu ele la divan“, gest care a contrariat iniţial, dar nu a avut impactul scontat în rândul boierilor (Grigore L. Trancu Iaşi, „Un imn producţiei“, în Almanach Argus, Bucureşti, 1931, p. 47-53).
 
Un document preţios care dovedeşte cât de intensă a fost lupta cu excesele este „Carte de blestem contra celor care fac lux“. Lucrarea a fost imprimată în anul 1781, la Tipografia Mitropoliei Moldovei, şi conţine chiar în prima pagină enunţuri de tipul: „Smerita îmbrăcăminte şi buna cumpănire este cel dintâi temei şi întărirea caselor şi a tuturor, pază de lipsa celor trebuincioase: de datorii, de sărăcii, de deznădăjduire şi alte multe necuvioase şi vătămătoare pricini ce să întâmplă întâi la casele lor apoi şi la politii (n.r. stat, oraş)“ („Carte de blestem contra celor care fac lux“, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1781, p. 1). De sesizat că „necumpănirea“ privind cheltuielile pentru îmbrăcăminte ar fi creat probleme nu doar la nivel individual, ci şi colectiv.
 
Dar ce stârnise furia preoţilor, încât să scrie o carte de blesteme? Pericolul amestecului rangurilor, faptul că persoane de rang inferior începuseră să poarte haine cu croieli europene, din pânzeturi preţioase şi cu elemente strălucitoare - broderii cu fir de aur, de argint, flori etc. Or aşa ceva era îngăduit unui număr limitat de reprezentanţi ai elitei: domnitorului, mitropolitului, preoţilor şi boierilor. Oamenilor de rând li se permitea să guste din luxul vestimentar o singură dată în viaţă: atunci când se căsătoreau (mireasa, şi mai cu măsură, mirele). Iată de ce îndrăzneala de a fi la modă va fi sancţionată cu blestem, cu „afurisire“ (n.r. excomunicare, anatemă, blestem, acţiune care făcea parte din practica sancţionatorie a Bisericii). Îmbrăcămintea se cuvenea să fie smerită, conformă adică. Ea reprezintă o formă de comunicare, de ierarhizare socială. În fond, „diferenţierea costumelor corespunde diferenţierii claselor sociale. Cu vremea, caracterele acestor clase se precizează, iar veşmintele lor capătă înfăţişări distincte“, după cum arăta şi istoricul Marcel Romanescu (Romanescu, Marcel, „Introducere în istoria costumului românesc“, în Revista Istorică Română, vol. XIV, MCMXLII, Bucureşti, s.a., p. 473).
 
Aceluiaşi cercetător îi datorăm analize ale documentelor şi tablourilor votive din mănăstiri, care i-au permis să afirme că, după o perioadă în care ţesăturile scumpe (mătasea, catifeaua, broderiile cu fir de aur etc.) erau aduse din Asia Mică, Ţarigrad, Rusia (în limba română veche, Constantinopole - oraşul împăraţilor).
 
Urmează secolul al XVII-lea, în care „toate mătăsurile (n.n. pentru demnitari) se aduc din Germania, apoi din Franţa. Mătăsurile întrebuinţate pentru îmbrăcămintea femeilor sunt orientale sau autohtone“ (Romanescu, Marcel, op.cit., p.  469).
 
Aşadar, costumul ca diferenţă, ca apartenenţă, ca semn al puterii, aşa cum vor observa mai târziu şi sociologii: „Clasele depind de deosebirile economice între grupări de indivizi - inegalităţi în privinţa posesiunii şi controlului resurselor materiale (...). Posesiunea averii, împreună cu ocupaţia, reprezintă temeiurile principale ale deosebirilor de clasă“ (Giddens, Anthony, „Sociologie“, traducere de Radu Săndulescu şi Vivia Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2000, p. 267).
 
Să reţinem că ceea ce va condamna Biserica, adică „amestecul dintre vechi şi nou, confuzia de norme, ranguri, obiceiuri“, este specific modernităţii, după cum constata Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (Ghiţulescu-Vintilă, Constanţa, „Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti. 1755-1860“, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 58).
 
Pe de altă parte, „identitatea naţională românească cuprinde şi dimensiunea creştină şi pe cea europeană“, ceea ce se va vedea şi în rândurile ce urmează (Schifirnet, Constantin,  „Orthodoxy, Church, State, and National Identity in the Context of Tendential  Modernity“, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 12, issue 34 (Spring 2013): 173-208).
 
Autorii „Cărţii de blestem…“ afirmă că domnitorul moldovean şi mitropolitul, pătrunşi de îngrijorare faţă de luxul ce îşi făcea loc în principat, au dispus predici de corectare a obiceiurilor vestimentare, inclusiv editarea volumului la care facem referire. Mai ales că nu numai oamenii, ci şi oraşele care „au intrat la mândrie şi la desfrânare (…) s-au prăpădit şi s-au stins“ („Carte de blestem“…, p. 1.).
 
Risipa pune în pericol generaţii întregi - „unde şi la ce loc să păzeşte îmbrăcămintea cea de măsură şi smerită, acolo să şi ţin casele de bun neam, rămânând de la un moştenitor la altul cu întregime şi îmbrăcări întregi“. Căci uneori „pe tot anul se cheltue şi să poartă haine de mari sume, cele mai multe luate pe datorie. Ori plătite cu bani împrumutaţi sau din vânzarea de lucruri mişcătoare şi nemişcătoare (…) multe familii scăpătate (…) cheltuind câte două sute lei pentru o haină, cu care bani putea să îmbrace cu cinste cu două şi trei rânduri de haine încă şi pe fiii casei aceia care poate nu aveau cea trebuincioasă îmbrăcăminte“ („Carte de blestem…“, p. 1).
 
Aşa încât ierarhii au decis: „A: Toată tafta cu fir şi cu betele ori cu sârmă ţesută sau cusută să fie oprită în toată vremea după cum şi acu, atât la bărbaţi cât şi la femei. B: Tot felul de şireţi cu fir sau cu beteală ori cu sârmă să fie oprită, atât (…) la straie, cât şi la cap. Fără numai colane (n.r. podoabă purtată în jurul gâtului, colier sau cingătoare împodobită, purtată în special de femei) pentru încins fiind trebuitoare, să fie neoprite (…) G: Tot felul de stofe de India, adică cele ce se numesc şaluri cesmerii (n.n. de culoare verde), germeseturi (n.n. pânză tip atlaz, din Alep) cu flori şi beldare (n.r. şal turcesc scump, de obicei înflorat)  (…) sau de Aalep sau de Ţarigrad, şi de tot locul. Stofe (…) de Evropa atât cu fir, beteală, sârmă, cât şi fir de această ori cusute ori ţesute în flori de mătase deosebite (…) cum cele cu flori pervenle atât bălane cât şi altele asemenea să fie oprite. Afară numai de şalurile ce se numesc şaluri pentru încins şi pentru cap, care sunt trebuitoare la răceli (…) D: La toate au să urmeze chipul cel de acum al hainelor: adică, de tot felul să fie hainele dară toate sadea (n.n.: în context înseamnă de o singură culoare) fără de nici-un fel de şireţi sau împletituri sau alte isclălituri şi scumpe izvodituri ori cu fire cu sârmă (…) sau şi cu mătase pusă pe haine în loc de şiret: luând aminte şi păzind ca să nu cadă la alte netrebnice lucruri după cum s-au întâmplat la multe locuri să metahirisească (n.n. să folosească, să utilizeze) damele de mare cheltuială sau cu măsuri de preţ mare (…) pot să poarte juvaeruri, lucruri de aur şi altele ca acestea“ („Carte de blestem“…, p. 31).
 
Discursul normativ la care ne referim îşi are originile în textele sacre, deoarece în „Întâia epistolă către Timotei“, 2/9, în Noul Testament, se preciza: „Voesc ca femeile să se roage în îmbrăcăminte cuviincioasă, cu sfieală firească şi cu minte întreagă să se gătească, nu cu împletituri ale părului şi cu aur sau  mărgăritare sau vestminte foarte scumpe, ci prin fapte bune cum se cuvine femeilor care făgăduesc temere de Dumnezeu“ („Întâia epistolă către Timotei“, 2/9, în Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului Nostru Isus Christos, ediţia N. Nitzulescu, Bucuresci, 1908, p. 185).
 
Și tot aici, întărind cele de mai sus: „Voi femeilor (…) văzând de aproape a voastră purtare curăţită în temere de Dumnezeu; A căror podoabă să fie nu cea din afară a împletiturii părului şi a punerii de podoabe de aur sau îmbrăcării în haine“ (n.n. - scumpe). („Întâia epistolă a lui Petru“, 3/1-5, în Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului Nostru Isus Christos, ediţia N. Nitzulescu, Bucuresci, 1908, p. 206).
 
Recomandările vestimentare ale Mitropoliei Moldovei sunt mult mai bogate, selecţia de mai sus fiind lămuritoare în contextul evocat. Pentru încălcarea prescripţiei, Biserica Ortodoxă pregătise o sumă de blesteme, după cum se precizează în document: „Iar cine va îndrăzni din iubire de răutate sau din părerea sa păşind aceste hotare ce le-am aşezat pentru această pricină cu de obşte voinţă a tuturor şi cu apofasis (n.n. motiv, pretext.) ca să calce aceste hotărâte (…) prin puterea ce ni s-a dat de la Duhul Sfânt îl punem sub patriereşti şi arhiereaşti a noastre blestemuri şi supt groaznice munci, atât în veacul acesta cât şi în cel ce va să fie, şi-l avem întru un cuvânt afurisit şi blestemat, şi neiertat de Atotţiitoriul Domnul Dumnezeu (…) trupurile lor după moarte să stea întregi nedizlegate. Să fie oftând şi tremurând pe pământ ca Cain. Procopseala să nu vază în toate zilele vieţii lui. Și înger nemilostiv de-a pururi să stea împotriva lui. Să-l înghită pământul de viu (…) Să-l moştenească bubele lui Ghiezi şi spânzurătoarea lui Iuda. Sabie de foc să-l gonească pe acela şi de robie să nu scape. Diavolul să stea de-a dreapta lui. Zilele să-i fie puţine şi averea lui alţii să o răpească. Feciorii să-i rămână săraci şi cerşetori şi muerea lui văduvă. Într-un neam să se stingă numele lui şi să piară din pământ pomenirea sa. Să moştenească iadul şi matca focului unde este viermele cel neadormit. Să aibă blestemul celor 318 sfinţi părinţi de la soborul Niceii şi a tuturor celorlalţi sfinţi. Amin“ („Carte de blestem“..., p. 31).
 
De remarcat că blestemele îl privesc mai degrabă pe bărbat, adică pe capul familiei, nu pe femeie, cum ne-am fi aşteptat. De altfel, concurenţa în ierarhiile politice ale momentului erau mai degrabă masculine - „costumul boieresc a fost un mijloc de exprimare a unei ierarhizări sociale, mai ales pentru bărbaţi“, afirma şi cercetătoarea Elena Olariu (Elena Olariu, „Mentalităţi şi moravuri la nivelul elitei din Muntenia şi Moldova (secolul al XIX-lea)“, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2011, p. 93.
 
Practicarea maledicţiei, întâlnită în toate provinciile locuite de români, pornea de la ipoteza că acest „act de magie verbală, bazat pe credinţa în puterea cuvântului de a institui, de a modifica o stare“ va genera comportamente conforme (Dan Horia Mazilu, „O istorie a blestemului“, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 13, apud Laura-Eveline Bădescu, în anexele volumului „Mentalităţi, retorică şi imaginar în secolul al XVIII-lea românesc. Cărţile de blestem“, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013, p. 35).
 
În plus, dorinţa de a clarifica statutul socio-financiar şi material al unei familii (a se vedea „afacerea“ evgheniţilor) este prezentă în primul corp de legiuiri laice, adică la 1652, tocmai pentru a fi cultivată cumpătarea, buna măsură: „Feciorii să nevoesc să hrănească pe părinţii lor, de vor fi săraci; iară a plăti datorii nu să nevoesc nici feciorii pentru părinţi, nici părinţii pentru feciori. Aşijderea şi părinţii să nevoesc a hrăni pre feciorii lor; iară nu se nevoesc a plăti datoriile pentru dânşii“ (Glava 293, în „Îndreptarea legii. 1652 (Pravila lui Matei Basarab)“, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1962, p. 280).
 
Menţionez că, în jurul anului 1800, Biserica avea o influenţă foarte importantă asupra populaţiei. Bunăoară, diplomatul englez William Wilkinson, evocând perioada în care se afla în Principatele dunărene, în misiune, estima că Bucureştiul avea 80.000 de locuitori şi 366 de biserici, de unde rezultă o medie de 218,5 locuitori pentru fiecare biserică, adică două biserici pe fiecare stradă. O situaţie comparabilă se înregistra în Iaşi. De altfel, starea de înapoiere a populaţiei, contrastele sociale sunt amplu expuse în scrierile călătorilor străini, pe aceste meleaguri.
 
Marian Petcu este profesor în cadrul Universităţii din Bucureşti, Catedra de Antropologie Culturală şi Comunicare.
 
În ediţiile viitoare vom publica, cu acordul autorului, şi alte fragmente din lucrarea „Sociologia luxului“, semnată de profesorul universitar Marian Petcu.

Citeşte şi La invitaţia ziarului ZIUA de Constanţa, prof. univ. Marian Petcu va participa la o masă rotundă cu jurnalişti din presa locală

 

Ti-a placut articolul?

Comentarii