silviumacrineanu.wordpress.com Macri’s – Cu Diana, săgetând istoria, prin desișul kitschului modern!

Pe Diana Slav am adăugat-o în lista de prieteni anul trecut. Vedeam postări ale ei distribuite de prieteni comuni, și am devenit curios. Cum să facă o mână de femeie tururi de cunoaștere ale orașului vechi. Și care oraș vechi?

Când primim musafiri din alte orașe sau din străinătate, aici la Constanța, de cele mai multe ori ne poticnim în gândire când ni se aruncă întrebarea clasică:

-Ce este de văzut în Constanța? Ce vă definește pe voi ca oraș?

-Lăcomia de bani și nesimțirea, dacă ar fi să fim sinceri!

Dar cum mândria de localnici ai urbei de la mare, la care ceilalți visează 11 luni pe an să ajungă să o  vadă măcar pentru câteva zile, nu ne lasă să dăm răspunsul sincer, ne gândim blocați ce să le arătăm musafirilor?

Binenteles că ne oprim la aceleași câteva chestii: Cazinoul (o ruină, mai bine îi ducem noaptea să nu se prindă!), Delfinariul, Acvariul, Catedrala și – slavă domnului – Portul Tomis, unde le astupăm gura cu niște fructe de mare și o bere rece,

Mamaia nu se pune, eu unul îi las pe musafiri să descopere singuri cum se întâmplă lucrurile în capitala turismului sexual și al spartului în figuri, pe bani mulți, în cluburi de doi bani. Dar cu nume pompoase. Și de unde riști să ieși cu picioarele înainte, dacă răstoarnă careva artificia plasată în gâtul sticlei de șampanie de 4000 de lei, și nu ești mai iute decât focul.

În ultimii ani, sătui de aglomerație, am făcut mai multe plimbări împreună cu soția, prin peninsulă și pe străduțele vechi ce o mărginesc. Am dat de bijuterii arhitectonice de o frumusețe rară, din păcate în cele mai multe cazuri abandonate, distruse, cu tencuiala căzută, geamuri lipsă, acoperiș spart, sau chiar lipsă.

De multe ori ne-am spus:

-Ce casă deosebită a fost asta, ce lucrătură, ce meșteri demni de numele ăsta au durat-o! Oare ce o fi fost? Sau a cui o fi fost?

Binenteles că administratorii urbei nici vorbă să plaseze vreo plăcută cu explicații, de bună seamă pentru a nu atrage atenția asupra impotenței lor în ale gospodăriei și  priceperii de a conduce un oraș mare.

Am rămas astfel, de multe ori, doar cu bucuria vizuală și cu satisfacția de a privi clădirile printre genele strânse, încercând să ne imaginăm cum arătau ele în vremurile bune, când vreo limuzină Panhard, sau poate Vauxhall, trăgea în fața intrării, iar doamne elegante și bărbați așișderea urcau și mergeau să-și risipească plictiseala, în saloanele minunat luminate de la Cazino.

Am rămas totodată cu întrebările fără răspuns până mai deunăzi, când Ziua Iei venind, ne-am hotărât să facem turul cu Diana, întru descoperirea secretelor orașului. Eu șovăiam, datorită căldurii de afară, dar soția a fost fermă, și trebuie să-i mulțumesc pentru asta. Binenteles că eu sunt capul familiei Măcrineanu, dar soția este gâtul, și de cele mai multe ori capul se deplasează acolo unde îl duce gâtul, nu?

Am ajuns la Lupoaică, și m-am uitat după celebrul cap de rățoi în vârf de băț, care tinde să devină brand personal al Dianei. L-am zărit și am găsit-o pe Diana Slav înconjurată de costume populare, care de care mai frumoase, purtate de doamne, domni, adolescenți și copii. Ne-am prezentat, noi fiind doar prieteni virtuali, și ne-am bucurat împreună de întâlnire. Diana purta ea însăși un frumos costum popular, în acord cu evenimentul pe care – prin turul ei special – îl marca.

De aici lucrurile s-au desfășurat cu repeziciune, și am plecat împreună cu zecile de entuziaști să descoperim orașul vechi, cu Diana în frunte, care ne dirija așa cum o cloșcă își dirijează puii. Și orașul vechi a început să-și dezvăluie secretele cu generozitate: Casa Zambaccian, Muzeul de etnografie, ruinele vechilor sinagogi, Casa cu lei, Hotelul Intim, locuințe somptuoase de armatori greci, Strada Vântului, Muzeul Jalea, statuia lui Saligny, biserici catolice și grecești, moschei, ruinele antice, farul genovez, și câte și mai câte.



Mi-a plăcut enorm periplul, din mai multe considerente. Unul fiind acela că m-am născut pasionat de poveștile vechi. Și că fiind provenit la Constanța, îmi lipsesc multe cunoștințe despre istoria orașului. Dar principalul motiv este acela că Diana este altceva decât un ghid profesionist! Orice altceva!

Nu are morga, și nici aerul acela de superioritate plictisită pe care-l capătă ghizii profesioniști, când fac de prea multe ori același traseu, și-și spun în gând:

-Aha, hai să le arăt fraierilor și chestia asta, că oricum n-or să înțeleagă nimic, și oricum le stă gândul numai la masa de la restaurant și cum or să se umfle de bere acolo…

Nu! În mod hotărât, nu! Diana își trăiește turul, mai degrabă cred că și-l retraieste, de fiecare dată cu aceeași bucurie, prinsă parcă într-o buclă temporală precum cea a eroilor din Ziua Cârtiței. Se bucură alături de turiștii de ocazie la fiecare punct de oprire, la fiecare poveste dezvăluită. Are ceva din acel aer caracteristic celor care au făcut multe acțiuni de voluntariat în beneficiul semenilor lor, și care par veșnici tineri.



Ceea ce mi se pare mie extraordinar este faptul că Diana este – de cele mai multe ori – ghid pentru propriii concetățeni, pentru locuitorii urbei Constanța, care trec prea grăbiți câteodată pe lângă istoria orașului lor, poate copleșiți de griji, poate grăbiți spre distracții mai facile.

Asta îmi dă speranța că urbea noastră poate renaște încet-încet, cu ajutorul oamenilor care își învață istoria, și se gândesc la momentele când noi înșine vom deveni istorie. Dacă ar fi după mine, la intrările în oraș aș pune – pe lângă vapoarele frumos colorate – câte o pancartă cu întrebările anticilor: „Cine ești? De unde vii? Încotro mergi”?

Diana Slav nu ne poate spune încotro mergem. Dar ne poate ajuta să descoperim, puțin câte puțin, de unde venim. Și poate cine suntem…

Doar urmăriți capul de rățoi…

silviumacrineanu.wordpress.com