Curiozităţile Mării Negre De ce capătă Marea Neagră culorile curcubeului? (galerie foto)

Azuriu, turcoaz, lila, albastru închis, bleumarin, alb, gri - sunt tot atâtea culori cu care ne încântă marea. Dacă la adâncimi de sub 200 de metri este lipsită de viaţă, la suprafaţă, marea oferă un spectacol ori de câte ori o privim.

Specialiştii au întotdeauna o explicaţie şi spun că marea îşi schimbă culoarea în funcţie de cantitatea de sedimente pe care le varsă Dunărea în mare, de substratul mării, de microalgele care trăiesc şi se dezvoltă în apa mării, de felul în care razele soarelui se oglindesc pe luciul apei.

Paletă de culori

Biologul Laura Boicenco de la Institutul de Cercetare şi Dezvoltare Marină „Grigore Antipa" din Constanţa a spus că marea în partea de nord - vest are, de regulă, o culoare tulbure, din cauza sedimentelor şi nutrienţilor aduşi de Dunăre. Culoarea este influenţată şi de calitatea fundului mării, care în această zonă este nisipos, mâlos. Spre sudul litoralului, de la Costineşti până la Vama Veche, substratul este unul mai dur. Prin urmare, şi apa mării este mai limpede.

Spectacolul mării

Aproape în fiecare an însă, marea ne oferă un adevărat spectacol coloristic: pentru câteva zile, ea capătă nuanţe de peruzea. „De vină" sunt microalgele vegetale, a căror creşterea abundentă determină culori nebănuite.

Specialiştii le numesc coccolitoforide şi au o dezvoltare ciclică.

Microalga vegetală este de talie foarte mică, sub 20 de microni şi este învelită la exterior cu o carapace de carbonat de calciu care, prin reflexia luminii, capătă culoarea de peruzea.

„Primăvara, speciile de apă mare rece dau culoarea verde închis, vara apa se colorează în brun - roşcat, iar spre sfârşitul verii pot apărea înfloriri ale coccolitoforidelor care colorează apa în azuriu", explică Laura Boicenco.

Pentru ca apa să capete o anumită culoare trebuie să se întrunească mai multe condiţii favorabile, cea mai importantă fiind lipsa furtunii.

Cercetată după descoperirea microscopului electronic

Din cauza dimensiunilor foarte reduse, multă vreme microalga numită Emiliania huxlezi nu a putut fi identificată, fiindu-i cunoscute însă efectele înfloririlor sale foarte abundente. Specia a putut fi observată doar după 1950, după descoperirea microscopului electronic, iar Thomas Henry Huxley, un colaborator de-al lui Charles Darwin, a fost unul dintre primii cercetători care au examinat sedimentele mâloase ce conţineau coccolite.

Microalga a invadat Marea Neagră în urmă cu aproape 1.600 de ani. Însă, la noi, intensitatea înfloririlor este de aproximativ cinci ori mai mică decât cele înregistrate în Atlanticul de Nord şi Marea Bering, întrucât apa noastră este mai săracă în nutrienţi.

Când a fost marea cea mai frumoasă

Prima înflorire semnificativă a fost înregistrată în intervalul 1971 - 1980, când s-a înregistrat o creştere a cantităţilor de săruri minerale şi substanţe organice în apa Mării Negre, pentru ca în perioada 1983 - 1988 să se atingă densităţi nemaiîntâlnite până atunci.

La 29 iulie 1989, în apele de suprafaţă de pe întreaga platformă continentală, între Portiţa şi Constanţa, s-a înregistrat un maxim al înfloririi. Alte perioade de vârf au mai fost înregistrate în 1990 şi 1994.

Contribuie la efectul de seră

Oamenii de ştiinţă văd doar partea negativă a acestor înfloriri. Astfel, zonele cu înfloriri sunt puternic refectorizante, ceea ce face ca o cantitate mult mai mare de lumină şi căldură, decât cea care va încălzi oceanul, să fie reflectată în spaţiu. Construcţia unui număr aşa de mare de coccolite din calciu şi carbon şi scufundarea lor ulterioară spre fundul mării sau al oceanului perturbă ciclul carbonului din apă, contribuind astfel la efectul de seră, cu impact asupra climei. Însă, fluxul pe termen lung al coccolitelor spre zonele de adânc ale apei duce la formarea rocilor calcaroase. De exemplu, stâncile albe din Dover sunt, în mare parte, produse de aceste microalge, care au căzut la fundul mării cu multe milioane de ani în urmă.