Comunicat de presa - Discursul dlui Călin Popescu-Tăriceanu, Preşedintele Senatului Romaniei, la Conferinţa "Drepturile omului O revoluţie permanentă" - 10.12.2015

Discursul dlui Călin Popescu-Tăriceanu, Preşedintele Senatului României, la Conferinţa „Drepturile omului: O revoluţie permanentă“
 
Joi, 10 decembrie 2015
 
Un vechi principiu de drept german spune că „omul este mai bătrân decât statul”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce îi aparţine şi tot ceea ce i se cuvine trebuie să aibă întâietate, interesele statului fiind obligate să se raporteze la el ca la un izvor de legitimitate. Istoria oamenilor nu s-a desfăşurat însă în jurul acestui principiu. De la imperiile antichităţii şi până la statele-naţiune moderne, statul a fost mereu mai important decât omul. Statul a acumulat drepturi şi privilegii legale, iar omului i-au fost impuse îndatoriri şi obligaţii. Până la punctul în care statul a părut să fie sursa ultimă a dreptului. A fost nevoie de două revoluţii, cea americană şi cea franceză, ca şi de două războaie mondiale pentru ca statele să recunoască în sfârşit că dreptul lor nu are altă întemeiere decât drepturile fundamentale ale omului.

Această recunoaştere a luat o formă publică pe 10 decembrie 1948 la New York, când adunarea generală a Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De atunci, drepturile omului nu mai sunt doar idealul liberalismului filosofic ori un set de principii juridice abstracte. Declaraţia este şi un triumf universal al gândirii şi acţiunii politice liberale. De aproape şapte decenii, statele au datoria să transforme drepturile în garanţii constituţionale efective şi în prevederi legale concrete. S-ar putea spune că drepturile omului seamănă cu omul: nu există cu adevărat decât atunci când sunt întrupate: în texte cu putere de lege, în instituţii şi în practici politice.

Tocmai de aceea, drepturile omului nu sunt un câştig definitiv şi ireversibil. Textele care le cuprind şi le proclamă pot fi deseori scrise cu litere moarte. Adesea, instituţiile nu ştiu sau nu vor să dea viaţă acestor drepturi. Mai ales după 2001, statele au început din nou să afirme primatul „intereselor naţionale” asupra drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Siguranţa statului şi raţiunea de stat par să devină din nou mai importante decât drepturile omului.

În numele securităţii colective şi sub ameninţarea unor riscuri de cele mai multe ori reale – cum sunt terorismul internaţional, conflictele asimetrice sau chiar crizele financiare – drepturile fundamentale ale omului sunt restrânse sau parţial suspendate.

Nu este vorba aici despre un scenariu teoretic ori despre un fenomen care îi priveşte doar pe alţii. Să ne amintim: în anul 2010, la iniţiativa Preşedintelui de atunci, guvernul României a decis restrângerea exerciţiului unor drepturi reale ale câtorva milioane de cetăţeni în temeiul articolului 53 din Constituţie. Parlamentul a încuviinţat atunci această restrângere, stabilind astfel un precedent periculos pentru democraţia românească.

Ceea ce se cuvine să ne îngrijoreze, ca liberali, este faptul că astăzi drepturile omului nu mai sunt doar încălcate, ci pur şi simplu limitate. Regimul totalitar în care mulţi dintre noi am trăit până în urmă cu douăzeci şi şase de ani obişnuia să-şi arate ataşamentul faţă de drepturile fundamentale ale omului, ba chiar să se laude că aceste drepturi beneficiază în comunism de garanţii materiale superioare celor oferite de regimul politic liberal-democrat.

Ştim astăzi, mulţi am ştiut şi atunci, că încălcările drepturilor omului erau grave şi sistematice. Numai că se petreceau într-o zonă de umbră şi nu erau niciodată recunoscute public.
Vechea ipocrizie a socialismului de stat a dispărut. În zilele noastre, drepturile omului sunt limitate public, prin efectul legii. Guvernele nu-şi mai ascund ostilitatea faţă de exerciţiul liber al drepturilor şi intenţia de a se dota cu mijloacele necesare pentru a supraveghea modul în care acestea sunt exercitate de către cetăţeni. Legi de tip Big Brother sau Patriot Act au ajuns să fie atât de banale încât sunt adoptate în diferite forme în aproape toate democraţiile contemporane. Deşi este mai bătrân decât statul, omul pare să se resemneze din nou cu un statut juridic de minor politic aflat sub tutela autorităţii de stat.

De aceea, calitatea exerciţiului drepturilor fundamentale se judecă întotdeauna după calitatea drepturilor de care se bucură cei mai vulnerabili membri ai societăţi, cei aflaţi, în drept sau în fapt, într-o situaţie de dependenţă personală.

O primă categorie ar fi cea a minorilor. Copiii români care sunt obligaţi să muncească, care abandonează şcoala, care sunt supuşi abuzurilor instituţionale, care trăiesc în sărăcie au ponderi statistice ce evocă lumea a treia. O altă categorie de dependenţi este cea a deţinuţilor. Raportul de acum două zile al Avocatului Poporului dezvăluie, fără ca cineva să fie surprins, că în penitenciarele din România condiţiile de detenţie sunt sub-umane, sunt o sfidare la adresa dreptului la viaţă, integritate şi demnitate.

Cum răspunde actualul guvern acestei ignorări flagrante a drepturilor fundamentale ale omului? Să constatăm că, în proiectul de buget pe care actualul guvern l-a trimis Parlamentului spre examinare, sistemul de apărare primeşte de două ori mai multe fonduri decât sistemul naţional de educaţie, cercetare şi inovare, iar serviciile secrete de patru ori mai mult decât cultura şi patrimoniul naţional. Forţa statului este infinit mai bine subvenţionată decât demnitatea şi creativitatea cetăţenilor. Dreptul acestora la o viaţă autonomă, responsabilă, împlinită şi rodnică păleşte în faţa dorinţei statului de a-şi spori puterea de control asupra vieţii cetăţenilor.

Ca liberali, suntem preocupaţi de o practică judiciară ce a devenit frecventă în ultimul an, cea a restrângerii drastice a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în desfăşurarea instrucţiei penale. O asemenea posibilitate este întrevăzută de acelaşi articol 53 din Constituţiei, ce precizează în acelaşi timp că numai legea poate dispune o asemenea restrângere şi numai dacă este cu adevărat necesară într-o societate democratică. Numai că legea penală priveşte această restrângere ca pe o situaţie excepţională. Ministerul public – şi, la cererea acestuia, judecători intitulaţi oarecum ironic de drepturi şi libertăţi – a transformat excepţia în regulă. Reţinerea, arestul preventiv, încătuşarea au devenit reguli procedurale larg aplicate, indiferent de notorietatea şi statutul celor care sunt astfel privaţi de dreptul lor fundamental la libertate şi la demnitate personală.

Cum s-a ajuns aici? Printr-o înţelegere a statului de drept contrară literei şi spiritului Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. În lumina liberală a acestui text pe care-l celebrăm astăzi, statul de drept nu este altceva decât un dispozitiv de garantare şi protecţie a drepturilor fundamentale ale omului.

În România de astăzi, statul de drept desemnează pur şi simplu o stare de fapt, cea în care instituţiile represive ale statului sunt dotate cu o autoritate legală şi practică situată în afara oricărui control public, devenind pe această cale imune la orice fel de critică politică sau cetăţenească. Ştim însă, din mărturii explicite, că acest soi de stat de drept se află sub controlul privat al serviciilor secrete, care tratează sistemul judiciar drept un „câmp tactic” de predilecţie.

Această variantă perversă a statului de drept este moştenitoarea directă a socialismului de stat. Ca şi fostul regim, statul de drept românesc al anului 2015 se hrăneşte dintr-o ideologie al cărui rost esenţial este cel de a justifica represiunea în fapt şi în drept. Această ideologie este cea a „luptei împotriva corupţiei”. Desigur, corupţia subzistă în societatea noastră la toate nivelele. Este câteodată mai vizibilă şi mai supărătoare decât în alte părţi. Nu este însă o excepţie românească, nici măcar într-un cadru comparativ european. Tot atât de firesc, actele de corupţie, mici sau mari, trebuie să cadă sub incidenţa legii, trebuie să fie investigate, probate şi sancţionate. În discursul public de la noi, universalitatea corupţiei a înlocuit complet universalitatea drepturilor omului.

Totul poate fi tratat la rubrica corupţiei. Orice faptă încape în categoria corupţiei. Tot ceea ce nu funcţionează în societate, în economie, în politică este pus pe seama corupţiei. Corupţia a devenit o explicaţie comodă şi spontană pentru tot ceea ce, în societatea românească, nu corespunde modelului unei societăţi ideale. Ideologiile nu sunt însă ficţiuni dezinteresate. Rolul lor este acela de a legitima represiunea, de a-i oferi atât o motivaţie acceptabilă social, cât şi mijloace violente de control social. Privită ca temă ideologică, corupţia ucide indiscutabil. Ucide mai precis drepturile omului.

Liberalii n-au crezut niciodată în ideologii şi le-au privit mereu cu suspiciune. Noi, liberalii, credem într-o cultură publică a libertăţii. Mai credem, cu tot atâta tărie, în practica legală a drepturilor omului.

Avem convingerea că, într-adevăr, omul este mai bătrân decât statul, cetăţeanul are precedenţă în faţa statului, drepturile şi libertăţile sale sunt mai importante decât orice drept ar pretinde statul să exercite.

Ca liberali, suntem de asemenea obişnuiţi să rezistăm, să ne opunem, să demascăm caracterul violent şi inuman al ideologiilor dominaţiei statului asupra cetăţenilor. Ca liberali, suntem şi astăzi pregătiţi să rezistăm. Prin gândire liberă şi acţiune radicală. Dacă noi nu vom ridica în aceste momente glasul în favoarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi a constituţionalismului democratic, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru.