Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
16:07 30 05 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Graalul iubitorului de șpriț, un mit spulberat în patru ore Vinul bun, curat, de țară, o poșircă acru-amară (galerie foto)

ro

10 Mar, 2015 00:00 7495 Marime text
Când am pornit după vin de la gospodari, din București spre Dealu Mare și Focșani, știam că mergem „la ghici“: cu speranță și emoție, am pătruns într-o „lume a misterelor“ căreia trebuie să i te abandonezi fără să cercetezi. Altminteri, nu funcționează. La capătul zilei, după 200 de kilometri și vreo 130 de lei irosiți pe sticle de doi și de cinci litri pe care n-am avut apoi inimă nici să le dau aurolacilor bătrâni de la ghena din spatele blocului, am ajuns să nu înțeleg nimic din fascinația pe care încă o exercită „vinul curat, de țară“ asupra orășenilor nostalgici. Mea culpa! Am făcut drumul degeaba.

Cele două vioaie agente ale haosului

„E de-ăla bun, natural, maică! Fiu-meu îl face, cu mâinile lui, nu te doare capu’ a doua zi“. Două băbuțe mititele, cu aspect benign și ochișori scrutători, îi explică unui client cu Honda Accord, pe marginea drumului, la Săhăteni, Buzău, calitățile binecunoscute și atât de apreciate ale vinului de țară. Între solicitant și ofertant, pe marginea șanțului, pe o masă rudimentară din lemn, stau trei PET-uri pline cu lichid pâclos, în trei nuanțe diferite de maro: maro-închis, pe post de vin roșu, maroniu-pal, pe post de alb, și maro-roz, pe post de vin rosé. „Nu te uita, maică, e apă colorată aici, da’ dacă vrei, îți aduc de-ăla adevărat, din spate. 5 lei litrul, 25 de lei bidonul“, răspunde privirii mele curioase una dintre bătrâne. Scot banii și pornește, în pas surprinzător de vioi, spre dosul curții. „Mamaie, da’ să-mi dai de-ăla bun, da? Alb și sec“, mai apuc să strig în urma ei. „Bunico, te văd femeie bătrână și mă bazez pe părul matale alb“, îi spune celeilalte clientul cu Accord. „Am luat luna trecută din Dealu Mare, da’ m-am păcălit: una mi-a dat la degustare, alta mi-a pus în bidon“, se justifică oarecum clientul. „Vezi că io-s din Ulmeni și trec des pe-aici, dacă nu-i bun, ți-l aduc înapoi“, amenință el. Se întoarce băbuța din spatele casei, în același șontâc-șontâc alergător, cu un bidon de 5 litri. La fel de pâclos ca și cele de pe „standul“ de la marginea șanțului. Ne luăm rămas-bun și plecăm. Câteva ore mai târziu, prin telefon, aflăm și „calitățile“ vinului de la laboratorul din Țifești: aproximativ 12% vol. alc., casat (depreciat ca arome, cu o culoare virând spre brun) și cu aciditate volatilă (oțetire) ridicată. Sulf puțin,10,71 total, că doar e natural.
„Garage winery“ în peștera lui Smeagol

„Am 14 hectare, e făcut chiar de mine, curat, nu te doare capul“, ne spune vânzătorul. Un bărbat micuț, cu o vârstă nehotărâtă, între 40 și 50 de ani, cu un fes pe cap și o geacă „motor“, cu un vultur mare brodat pe spate. Sau poate șoim? Privirea lui ne aduce aminte de Smeagol, din „Stăpânul inelelor“ („My preciousss!“). De data asta, suntem în garajul-cramă al unei gospodării din Valea Călugărească. Ca să ajungem la „Sfânta Sfintelor“, unde ține gospodarul butoaiele de plastic, am trecut de un Mitsubishi de teren, destul de nou, parcat lângă casă. Pare cel mai modern „utilaj“ din gospodărie. „E soi nobil, fără sulf - am pus doar puțin, că altfel nu se poate, da’ numai puțin“, ne asigură el. „Bre, da’ ăsta nu-i sec“, se miră Horia. „Eee, nu e! E sec, da’ așa-l vrea clienții la nuntă, că dacă-i prea sec, nu se mai bea“, ne lămurește decisiv vânzătorul. „Da’ e tare?“, mai întrebăm. „Așa, nici chiar tare, să nu se-mbete lumea prea repede la nuntă, la vreo 12%“, ne asigură el. Laboratorul ne anunță, ceva mai târziu: cel alb are 8,9%, cel roșu 9,2%. Abia-abia dacă se califică drept vin (de la 8,5% în sus). Cel alb era și casat, chiar dacă sulful total era de aproape 50. Doar că liberul era sub 10...

„N-ați făcut cumva și determinarea de extract sec nereducător?“, mă întreabă un prieten, enolog, când îi spun ce-am găsit. „O să vezi că n-au mai mult de 8-10 (grame la litru), în loc de 16, cât prevede legea ca să se poată numi vin. E din cauză că au adăugat apă sau au făcut pichet (n.r. adăugarea de zahar și apă, pentru a obține o a doua fermentație alcoolică)“. La fel ca la băbuțele din Urechești, într-adevăr, vinul are sulf puțin. Dar încă nu e limpede dacă se poate numi vin, la 8,9%. 6 lei și alb, și roșu, comentariile sunt de prisos.

Soiul sec și omul liber de șobolani

Dacă tot am văzut de ce nu-i doare capul și nu prea se îmbată băutorii de vin de țară (e și greu să te îmbeți din șpriț făcut cu vin de 8%), am zis să încercăm și „raiul vinurilor de buturugă“, DN 87, între Râmnicu Sărat și Focșani. Prima dubă cu mere și „plasticuri“ cu vin în față, parcată pe dreapta, cum ieși din Dumbrăveni, e deservită de un puști de 11 ani. Spune că taică-său e și el prin zonă, dar cât vezi cu ochii nu e de găsit. Păcat, fiindcă poate ar fi știut să spună și ceva despre soiuri, alcoolemie etc. „E sec!“, răspunde puștiul când îl întrebăm ce soi de struguri ne va delecta la vinul alb. Mai mult nu știe, dar sigur e bun. „Sigur, e din strugurii noștri, uite via, aci’n spate“, ne arată cu un gest neglijent în spatele dubei. „Şi merele?“ „Şi...“ Bun puștiul, nu scăpăm fără să luăm și vin, și mere. Ce contează că vinul e demisec și că îți lasă în gură un gust de sare de lămâie, dacă vânzătorul e simpatic?!? Desigur, e din ăla natural, fără sulf. 5 lei, acru ca necazul, urmat de un rest de zahăr parcă pus acolo în sictir. Merele, în schimb, sunt bune.

La Urechești, intrăm într-o gospodărie ce are sticlele atârnate la poartă de un fel de operă de artă, un soi de cuier făcut din niște sârmă de armat. Un nene mai ursuz, cu barbă sură, alungă câinele certăreț în spatele ogrăzii și ne duce în „cramă“. Ne dăm coate, ceva mai murdar n-am văzut nici eu, nici Horia, și nici Victor, fotograful. Nu e prea vorbăreţ găzdoiul, mai mult mormăie decât vorbește. Ne dă să gustăm un vin alb. Noroc că ne zice, că altfel am fi luat cărămiziul închis drept roșu. Și aici - ați ghicit până acum, desigur! - e vin bun, de țară, natural, nu te doare capul. Dă să ni-l toarne într-un PET de Frutti Fresh nespălat, îl mirosim și-i spunem că ar fi păcat ca așa un vin bun să prindă gust de suc, drept pentru care scotocește prin butoiul gol de motorină în care ține o colecție întreagă de PET-uri care au mai fost utilizate și azvârlite acolo. Ăsta e de bere, măcar miroase a alcool. Ne spune că dacă vrem 5 litri, are PET-uri de unică folosință, dar parcă nu ne vine să riscăm. Cădem de acord între noi din priviri: nu te doare capul fiindcă nu-l poți bea, e deja oțet și pute. Măcar e tare, aflăm ulterior de la laborator: 12,8%. În rest, nu e bun nici de pus în salată, așa tare duhnește. 6 lei, numai bun să pui pe fugă șobolanii.
Vorbesc iar la telefon cu amicul enolog: „Vezi să nu te păcălească, au vin bun numai cât intră pe furtun, iar dup-aia curge de-ăla prost din butoi“, mă avertizează. Inutilă avertizarea: ăla bun, de pe furtun, probabil că se terminase, că noi n-am găsit nici un strop, pe nicăieri.

Întoarcem mașina spre București, minunându-ne. Călătoria inițiatică - introducerea în „tainele vinului bun, de țară“ - ne-a lăsat nedumeriți și cu un gust acru, pe care încă nu-l putem aprecia pe deplin și de care nu scăpăm ușor. Probabil mai avem nevoie de încă o „scufundare rituală“ în această lume enigmatică, în care se petrece 70% din consum. „Există două Românii“, spunea un fost premier al României, iar acum ne vedem nevoiți să-i dăm dreptate. Însă una dintre ele, cea majoritară, bea vin foarte prost.

Aproape 200 de kilometri pe binecunoscuta rută a vinului vândut la margine de șanț ne-au alungat orice speranță în calitatea „vinului natural, de buturugă, fără sulf“ care constituie 70% din consumul României. Din păcate, și încrederea în gustul conaționalilor care vând sau cumpără așa ceva s-a cam cutremurat: toate vinurile pe care le-am cumpărat aveau defecte tehnologice, iar unele abia se puteau încadra la definiția de „vin“. E jale!

Foto by Victor Arsene

Ti-a placut articolul?

Comentarii