Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
23:18 26 09 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanţa de odinioară Moştenirile lui Vasile Canarache (galerie foto)

ro

01 Dec, 2015 00:00 2675 Marime text

A aparţinut unui timp care a traversat lejer două societăţi, fiind supranumit fie proliferatorul de cultură, mai târziu singurul moşier comunist al României, fie istoric de vocaţie, filantropul. A ştiut să dea viaţă unor aşezăminte, să fondeze ziare, să vagabondeze prin lume, să lupte şi să spulbere adversităţile care-i apăreau în cale. A făcut politica generalului Averescu, crezând în iluziile politice ale acelui timp, apoi, după o lungă perioadă de încercări, s-a înscris în Partidul Muncitoresc Român (PMR), convins că doar dintr-o asemenea poziţie îşi va putea realiza influenţa în favoarea marii culturi naţionale.
 
Vasile Canarache s-a născut într-o zi de 6 februarie 1896, la Galați, în familia ceferistului Leonida Canarache. „Familia fiind împovărată, cu 9 copii, n-am putut urma la şcoală mai mult decât două clase secundare, după care a trebuit să-mi câştig singur existenţa. Am fost rând pe rând vânzător de fructe, de ziare, băiat de prăvălie, lucrător tipograf şi corector“. Mărturiile se găsesc în autobiografia aflată în arhivele constănţene.
 
Când a ajuns la Constanţa, Canarache avea 20 de ani. Era în ajunul marelui război din 1916. Povesteşte, în prefaţa uneia dintre lucrările semnate mai târziu:
 
„Venisem în Dobrogea şi începusem să răscolesc urmele istoriei vechi, răspândite pretutindeni în ţinutul dintre Istru şi Pontul Euxin. Abia atunci, atât de târziu, am putut cunoaşte ce imensă bogăţie, lăsată de lumea antică, ascunde caldarâmul de bolovani şi nisip al târgului Mangaliei, ridicat pe spinarea ruinelor străvechiului Callatis, care a supravieţuit atâtor civilizaţii: a pietrei cioplite, a epocii metalelor, a strălucirii elene, a puterii romane, a lumii bizantine, a bancherilor genovezi şi a semeţiei moscheelor cu minarete îndreptate sus de tot, către înălţimile cerului albastru. (…). Oamenii aduceau la primărie şi la cafenea bucăţi de marmură frumos cioplită sau cu litere săpate, oale vechi, lustruite cu negru şi cu roşu, monede de aramă şi de argint, opaiţe şi pahare de sticlă, dar mai ales mici statuete de lut ars, cu resturi de culoare albă, albastră, roşie sau purpurie, cu praf şi foiţă de aur.“
 
În aceeaşi perioadă, este fondatorul publicaţiilor constănţene Victoria şi Varda. În anul 1915, îl găsim colaborator al cotidianului constănţean Dacia, ediţie de seară, cu ultimele ştiri din ţară şi din străinătate, semnând alături de Constantin Irimescu şi C.P. Demetrescu, doi reputaţi ziarişti locali. Canarache publica frecvent şi poezii. Colaborează şi la România Mare, care apare la Constanţa ca o publicaţie naţională literară.

Erou la Nămoloasa 

Începe Primul Război Mondial şi Vasile Canarache este înrolat în Regimentul 13 Artilerie. În încleştarea de la Nămoloasa, generalul rus Cerbacev şi trupele sale în dislocare aveau nevoie ca cineva să meargă în recunoaşterea frontului. Niciun ofiţer nu s-a încumetat, în schimb, tânărul soldat Canarache a plecat călare şi a stat ascuns în pădure trei zile şi trei nopţi, comunicând telefonic trupelor cum să înainteze. Pentru aceste merite ostăşeşti, a fost ridicat în grad de caporal şi decorat cu cea mai mare medalie, „Bărbăţie şi credinţă cu spade“, şi cu decoraţia rusească „Sf. Gheorghe“.
 
La terminarea războiului, Vasile Canarache a plecat la Chişinău, redactor la ziarul România Nouă. Dar spiritul de aventură nu-i dă pace. Pleacă cu un grup de revoluţionari la Odessa, la Rostok, Harcov, Novorosinsk. Nu scrie în autobiografie, dar circulă o legendă că ar fi ajuns la curtea şahului Persiei, care l-a răsplătit pentru diverse servicii cu o sumă consistentă, pe care aventurierul român a transferat-o în America şi apoi, de acolo, acasă.
 
Vasile Canarache era însă prezent la Bucureşti, pe 11 ianuarie 1919, la Adunarea de constituire a Uniunii Ziariştilor Profesionişti, unde este ales, la propunerea lui Pamfil Şeicaru, secretar. Acesta îl prezintă licenţiat în istorie şi redactor la Adevărul.
 
Scria, mai departe, în autobiografie Vasile Canarache:
 
„Am lucrat mulţi ani ca reporter în problemele muncitoreşti la ziarele Adevărul şi Dimineaţa şi ca traducător din limba rusă, pe care o învăţasem în timpul revoluţiei. Colecţia acestor ziare poate arăta activitatea mea zilnică în favoarea mişcării muncitoreşti din ţară şi străinătate: făceam dări de seamă despre mişcarea muncitorească în toate sectoarele ei de activitate, scriam sub semnătură şi iniţiale ori pseudonim în favoarea minorităţilor etnice persecutate şi împotriva acţiunilor huliganice studenţeşti etc.“
 
Din mai 1928 şi până în ianuarie anul următor, este impresar teatral, apoi, timp de patru ani, este corespondent al publicaţiei Brassoi Lapok, un săptămânal de limbă maghiară din Braşov.

Canarache - inventatorul ziarului de un leu 

„Mai târziu, împreună cu fraţii Kahane am întemeiat un ziar popular - Tempo -, pe care l-am condus în calitate de director până în 1940. Tempo s-a susţinut totdeauna singur, din tirajul neobişnuit de mare. N-a avut niciodată tipografie proprie şi nu dispunea decât de capitalul necesar de la o zi la alta, strict necesar pentru tipar şi hârtie pe o zi.“
 
Nr. 1 din 7 iulie 1933 începe cu un scurt articol-program „Către cititori“.
 
„Din prima parte, se desprinde limpede că acest ziar este scris pentru cei cu posibilităţi materiale reduse... Tempo este un ziar cu totul independent şi lipsit de orice fel de influenţe de partid, cotidian care îşi impune o singură menire: de a informa zi de zi pe cititorii săi în modul cel mai perfect...“
 
Tempo apare la Bucureşti în iulie 1933 şi îşi va înceta apariţia în iulie 1940. S-a ocupat constant de soarta refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina. Prezintă şi fotografii. Exemplarul costa, în 1933, un leu.
 
Numele lui Vasile Canarache este înscris în frontispiciul publicaţiei ca director, uneori şi girant responsabil. Ziarul este amintit printre cele care atrăgeau publicul avid de senzaţional: „Tempo al lui Canarache - inventatorul ziarului de 1 leu, fără redacţie sau cu o redacţie redusă la un secretar, o foarfece în loc de reporter.“
 
La 11 aprilie 1940, cu puţin timp înaintea interzicerii definitive, editorul îşi avertiza cititorii: „Tempo se menţine în tradiţia inaugurată acum 6 ani şi rămâne ferm credincios dorinţei sale arzătoare de a-şi servi cititorii cu cele mai noi, mai verificate ştiri şi în condiţii de difuzare din cele mai occidentale. Capitala şi întreaga ţară au cunoscut ieri (n.r. la 9 aprilie 1940, începea Al Doilea Război Mondial: Germania invada Danemarca şi Norvegia), începând de la ora 11, toate evenimentele ce s-au petrecut în cursul acelei dimineţi, iar Tempo a fost primul şi singurul ziar care la acea oră, prin cele peste 130.000 de exemplare ale sale, a făcut cunoscute relatările oficiale ale gravelor şi importantelor evenimente externe pe care le trăim în ultimele 24 de ore. Tempo înţelege că pentru a-şi îndeplini profesiunea sa de credinţă, nu ne poate opri în faţa dificultăţilor şi eforturilor tehnice şi materiale. Tempo a înregistrat eri un mare succes cari îi afirmă odată mai mult puterea sa de vitalitate şi, mai cu seamă, rostul său printre cele mai de seamă ziare româneşti de mare tiraj.“
 
Din păcate, ziarul este interzis şi Vasile Canarache este arestat și închis în lagărul de la Tg. Jiu până în 1944. La scurt timp, devine director general la Întreprinderea poligrafică „Scrisul literar“, asociat al Consiliului de Administraţie al fabricilor de hârtie Bușteni și Piatra Neamț, apoi este cercetător științific principal la Institutul de Arheologie al Academiei.

Constanţa - oraşul pe care l-a iubit şi slujit cel mai mult

În 1957, este numit director al nou-înfiinţatului Muzeu de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanța, unde desfăşoară o bogată activitate de şantier, descoperind şi punând în valoare Edificiul Roman cu Mozaic, băile publice din cetatea Tomis, numeroase bazilici, ziduri de apărare, morminte, statui. A fondat Acvariul din Constanţa, Muzeul Callatis din Mangalia, Muzeul de Artă. A scris nenumărate lucrări de istorie, dând dimensiuni noi, europene, muzeologiei constănţene. A întreprins călătorii cu caracter arheologic în Bulgaria, Grecia, Franța. A semnat lucrări de specialitate.
 
În 1967, publica un amplu ghid cu ultimele descoperiri arheologice ale Constanţei. Entuziasmul cercetătorului era dublat de admiraţia faţă de marea cetate a Tomisului, de surprizele pe care le descoperea sub pământul bătătorit de istorie, de pasiunea cu care organiza colecţia arheologică.
 
„Este greu să condensezi“, scria Adrian Rădulescu, într-un medalion dedicat înaintaşului său la cârma muzeului, „volumul uriaş de muncă la care s-a angajat acest om, plin de entuziasm şi de intenţii proiectate către un ţel urmărit încă din tinereţe: salvarea patrimoniului arheologic, fie cel care zăcea încă în straturile grele de pământ, fie cel risipit în anonimatul colecţiilor particulare. El se obliga, voluntar şi deferent, să organizeze un muzeu al colecţiilor arheologice. Ceea ce a şi realizat, spre folosul generaţiilor viitoare. Şi unde a consacrat un spaţiu generos şi publicisticii dobrogene de care fusese atât de legat în toată viaţa sa.“
 
Astăzi moştenirea lăsată de Vasile Canarache este în… insolvenţă. Fabulosul patrimoniu arheologic al oraşului nu a reuşit să fie pus în valoare, vestigiile sunt lăsate să se distrugă, din ignoranţă şi neputinţă. Peste toate se lasă, apăsător, semnul uitării. Cavoul Pictat, Edificiul Roman cu Mozaic, Basilica cu Criptă Pictată, Parcul Arheologic…

Fotografii de Tiberiu Petrilla Slătineanu

Ti-a placut articolul?

Comentarii