Să luptăm pentru o inimă puternică! Hipertensiunea de halat alb

„Viaţa este o succesiune de momente. A le trăi pe fiecare înseamnă a reuşi!“ (Corita Kent)
  
Hipertensiunea de halat alb (White coat hypertension) este un moment posibil în viaţa unui viitor hipertensiv; dacă vom şti că există, dacă vom cunoaşte modalitatea practică de a micşora instalarea precoce a riscurilor cardiovasculare posibile, dacă ne vom mobiliza pentru a anihila momentele sale evolutive, înseamnă că vom reuşi, cel puţin în a întârzia complicaţiile posibile şi precoce ale hipertensiunii arteriale.
 
Hipertensiunea arterială este o boală uşor de diagnosticat, evoluând cu valori tensionale crescute; valoarea sub 140/80 mmHg este considerată valoarea fără risc evolutiv a tensiunii arteriale; la bolnavii diabetici, tensiunea arterială optimă ar trebui situată sub valoarea de 130/80 mmHg.; deci, hipertensiunea arterială este percepută frecvent ca un „parametru numeric“ de către experţii „hipertensinologi“ din lumea întreagă, după studii populaţionale extensive; dar, atunci când boala are complicaţii, situaţia clinică actuală şi cea viitoare se schimbă.
 
În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că hipertensiunea arterială  este o boală extrem de frecventă la adulţii tineri şi, în acelaşi  timp, multifactorială, prin prezenţa şi evoluţia factorilor de risc. În plus, hipertensiunea arterială este recunoscută drept boala care „nu se vindecă“; dar practica clinică şi experţii susţin, cu nenumărate argumente ştiinţifice, controlul său activ posibil şi cu succes, mai ales când boala este recunoscută precoce, înainte de apariţia complicaţiilor cardiovasculare.
 
Bolnavul cu hipertensiunea de halat alb este anxios („sentiment de frică”) în prezenţa medicului sau în atmosfera unui cabinet medical, fapt ce evoluează cu eliberarea spontană de adrenalină („hormonul stresului“ şi al stării de agitaţie).
 
În cadrul acestei hipertensiuni de halat alb ca „fenomen psihosomatic complex şi numai aparent benign“, tensiunea arterială sistolică poate creşte cu până la 10-15 mmHg, iar tensiunea arterială diastolică poate creşte cu până la 5-10 mmHg.
 
În cadrul acestui moment, este posibil ca pacienţii să nu recunoască (sau să ignore) pericolul real al acestei entităţi patologice, sau nu pot realiza că situaţia reală ar fi boala hipertensivă la începutul evoluţiei sale (hipertensiunea arterială de gradul I sau II), boală care, netratată corespunzător, ar duce la multiple complicaţii.
 
Numai consultaţia medicală propriu-zisă poate preciza diagnosticul şi modalităţile clinice şi paraclinice de susţinere, de obiectivizare a diagnosticului pozitiv şi diferenţial. Totul începe cu discuţia medic-pacient (anamneza), respectiv un dialog calm şi liniştitor, care trebuie să stabilească: momentul de apariţie a valorilor tensiunii arteriale crescute, simptomele şi evoluţia lor, antecedentele patologice personale (anemie, infecţii de focar ORL, stomatologice, urinare, patologie endocrină, renală, pulmonară etc.) şi familiale (rude de gradul I, mai ales apărute la persoane tinere, sub vârsta de 40 de ani), profilul lipidic complet (colesterol, LDL-colesterol, HDL-colesterol, trigliceride) etc. Se adaugă în mod obligatoriu: măsurătoarea corectă a tensiunii arteriale conform ghidurilor, electrocardiograma şi echocardiograma, Puls-oximetrie (mai ales la fumătorii activi şi pasivi), radiografia cord-pulmon, spirometrie etc.
 
Totuşi, pentru a evita orice fel de suspiciune, dacă există sau nu hipertensiunea de halat alb, cea mai elocventă metodă este aceea de măsurare ambulatorie a tensiunii arteriale pe 24 de ore (tip Holter); aparatul măsoară, în mod automat, tensiunea arterială la 15 minute în timpul zilei şi la 30 de minute în timpul nopţii, pacientul aflându-se în mediul său obişnuit şi ultracunoscut (acasă, la serviciu, pe stradă etc.) şi nu într-un cabinet medical; astfel, componenta anxioasă dispare complet, iar valorile tensionale posibil crescute pot fi „judecate“ de pacient la ora înregistrării lor.
 
În cazul diagnosticului real de hipertensiune de halat alb, tratamentul medicamentos nu se impune, dar schimbarea stilului de viaţă, abţinerea definitivă de la fumat, regimul alimentar „sănătos“, evitarea sedentarismului, a excitantelor, a sării în exces, a grăsimilor alimentare (mai ales cele saturate) etc. sunt metode de autoprotecţie; ele se cer particularizate de medic şi de pacientul însuşi, periodic.
 
În acelaşi timp, legătura periodică cu medicul curant se impune; la fel, verificarea clinică, paraclinică şi de laborator la intervale fixate de medicul curant.
 
(Va urma)