Irina Lucia Mihalca - Persistenţa trecerii

 În ploaia caldă de lumină,
 pe o cărare
 printre mulţi pomi,
 mergem de mână la şcoală.
 Nu vreau să-ţi spun cum mă cheamă.
 
 Sub un vişin înflorit
 ne-oprim
 să te-ntreb: - Vrei să dormim?
 Nu spui nimic. Învăluită în ceaţa
 umedelor oglinzi mă aşez,
 îmi aplec capul la pieptul tău,
 iar tu îţi întinzi palmele
 cu podul lor spre pământ.
 
 Mă ridic, râd, îţi iau mâna,
 mă-ntrebi iarăşi cum mă cheamă,
 zâmbesc
 şi-ţi apăs nasul
 cu degetele mele fine:
 - Ţi l-am spus!
 Într-o solemnă tăcere,
 suspinând, mă săruţi violent.
 
 În camera ta, singur, suav,
 parfumul meu persistă
 în fiecare celulă vie,
 la lumina lunii,
 pe geam,
 priveşti
 cu alţi ochi
 cum plouă invers,
 spre marea de lumină.
 
 Pe masă, lângă cartea-ncepută,
 citeşti pe-o frunză apărută
 de niciunde:
 “Te iubesc ca să te uit, 
 te uit ca să te iubesc.”*