Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
01:12 19 10 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Marile capodopere ale omenirii

ro

03 Apr, 2014 09:20 1724 Marime text
Dacă, prin absurd, mâine s-ar produce o catastrofă fără precedent, ce am încerca să salvăm, în pragul acestei ameninţări globale? Ce ar conţine “geanta anti-apocaliptica” a speciei umane? Ce ne defineşte, din punct de vedere artistic sau cultural, ca specie? Este extrem de dificil să stabilim cu exactitate care sunt cele mai emblematice creaţii ale omenirii, însă, în mod cert, cele 10 capodopere pe care le prezentăm aici nu ar trebui să lipsească din lista operelor de căpătâi, de o valoare inestimabilă, care merită şi trebuie să dăinuie pentru totdeauna.

MONA LISA - Leonardo da Vinci (1452 - 1519)
MONA LISA - Leonardo da Vinci
Cunoscută şi că "Gioconda", Mona Lisa este un portret, datând din secolul al XVI-lea, pictat în ulei, de către Leonardo di ser Piero da Vinci, în timpul Renaşterii, pe un panou din lemn de plop (77x53 cm), element popular în rândul artiştilor din Florenţa, Italia. Tăiat dintr-o bucată masivă şi nepăstrând urma vreunei unelte de fasonare, lemnul are o calitate excepţională. Pe revers, conserva semnele unei străvechi hârtii de ramare, care au fost râcâite. În 1951, tabloul a fost dotat cu un saşiu de stejar.
Potrivit celei mai răspândite ipoteze, modelul tabloului se numea Lisa Gherardini, născută în 1479, la Florenţa. Vlăstar al unei familii modeste, ea s-a căsătorit la vârsta de 16 ani cu fiul unui negustor de pânzeturi, el însuşi neguţător, Francesco di Bartolomeo del Giocondo, şi i-a dăruit trei copii. Când, în 1503, Francesco del Giocondo s-a mutat într-o locuinţă mai spaţioasă pe Via del Stufa şi a decis să realizeze un portret al soţiei sale, s-a orientat către Leonardo da Vinci. Francesco nu şi-a primit niciodată lucrarea comandată. După studierea amănunţită a straturilor tabloului şi descoperirea valurilor ataşate de gulerul corsajului Lisei, întunecate şi aproape imperceptibile din cauza versiurilor succesive aplicate de marele pictor, s-a impus o interpretare care a făcut carieră: "Valul cenuşiu transparent era purtat în acest fel de către femeile gravide sau care născuseră de curând", spune Bruno Mottin, conservator la Centrul de Studiere şi Restaurare al Muzeelor Franţei.
Potrivit cercetătorului, tabloul ar comemora naşterea celui de-al doilea fiu (Andrea) al Mona Lisei. În această situaţie, enigmaticul surâs ar fi, de fapt, un zâmbet al maternităţii împlinite. În realizarea acestui element al portretului, s-a identificat întrebuinţarea faimoasei tehnici sfumato - efectul de transparentă al maestrului. Altfel spus, un mod unic de a picta o "absenţã prezentã".
Tabloul a rămas în colecţiile regale franceze de la începutul secolului al XVI-lea până în 1793, an ce coincide cu inaugurarea celebrului Muzeu Central al Artelor de la Luvru. Sub Ludovic al XIV-lea a fost adăpostit la Versailles, iar în timpul Primului Imperiu s-a aflat la Tuileries. După Restauraţie, a continuat să rămână la Luvru şi să se afirme drept piesa de rezistenţă a colecţiilor naţionale franceze. Studiată cu lupa de istorici şi copiată cu fervoare de pictori consacraţi şi de ucenici de-ai lor, Gioconda a devenit cu adevărat celebra la nivel mondial după furtul din 21 august 1911, când un pictor italian cam lunatic - Vicenzo Peruggia - a subtilizat-o ca s-o aducă în ţara de origine a creatorului şi a modelului sau, Italia. În prezent, Giocanda poate fi admirată la Luvru (la ora actuală, cea mai cunoscută pictura din lume).

HAMLET - William Shakespeare (1564 - 1616)
HAMLET - William Shakespeare
"Tragedia lui Hamlet, prinţul Danemarcei", sau, mai simplu, "Hamlet", este o operă tragica, scrisă de William Shakespeare, probabil, între 1599 şi 1601. Intriga poveştii, petrecută în Danemarca, relatează felul în care prinţul Hamlet pretinde răzbunare împotriva unchiului său, Claudius, pentru că l-ar fi ucis pe bătrânul Rege Hamlet, fratele lui Claudius şi tatăl tânărului Hamlet, luându-i locul la tron şi căsătorindu-se cu Gertrude, văduva defunctului rege şi mama prinţului. Piesa ilustrează extrem de viu episoade de nebunie reală şi prefăcută - de la jelire zdrobitoare până la furie scelerată - explorând teme precum trădarea, răzbunarea, incestul şi coruperea morală.
În pofida cercetărilor intense, anul exact în care s-a scris "Hamlet" rămâne subiect de dezbatere. Trei vechi versiuni ale piesei au supravieţuit, şi fiecare conţine replici şi chiar scene care lipsesc din celelalte. Shakespeare a bazat "Hamlet" pe legenda lui Amleth, prezervata de cronicarul din secolul al XIII-lea, Saxo Grammaticus, în a sa "Gesta Danorum" şi repovestită de învăţatul Francois de Belleforest în secolul al XVI-lea. Structura piesei şi profunzimea conturării personajelor au inspirat multă critică scrutinara, între care un singur exemplu este dezbaterea, veche de secole, despre ezitarea lui Hamlet de a îşi ucide unchiul. Unii văd în asta un instrument al intrigii, pentru a prelungi acţiunea, în timp ce alţii îl privesc ca pe un rezultat al presiunii exercitate de complexele problematici filosofice şi etice care înconjoară o crimă cu sânge-rece, al unei răzbunări calculate şi al dorinţei pătimaşe.
Mai recent, criticile psihanalitice au examinat dorinţele neconştientizate ale lui Hamlet, iar criticile feministe au reevaluat şi reabilitat personajele adesea "malignizate" ale Opheleiei şi Gertrude. "Hamlet" este cea mai lungă piesa a lui Shakespeare şi printre cele mai puternice şi influente tragedii scrise în limba engleză. Oferă o poveste eternă ce poate fi spusă iar şi iar, readaptata în orice epocă. În timpul vieţii lui Shakespeare, piesa a fost una dintre cele mai populare opere ale scriitorului şi este considerată, în prezent, o capodoperă a literaturii mondiale. "Hamlet" a inspirat scriitori precum Goethe, Dickens, Joyce şi Murdoch, şi este "cea mai ecranizata lucrare literară precum şi cea mai jucată piesa de teatru din toate timpurile.

SIMFONIA A NOUA - Ludwig van Beethoven (1770 - 1827)
SIMFONIA A NOUA - Ludwig van Beethoven
Simfonia Numărul 9 în D minor, Opus 125 "Coral" este simfonia finală şi completă a compozitorului şi pianistului german Ludwig van Beethoven. Terminată în 1824, simfonia este una dintre cele mai cunoscute opere muzicale din repertoriul clasic occidental şi a fost adaptată pentru a putea fi preluată ca imn al Uniunii Europene. Simfonia a 9-a este considerată o capodoperă a autorului şi a lumii deopotrivă. Tot ea este primul exemplu de întrebuinţare a vocilor, de către un mare compozitor, într-o simfonie. Versurile sunt cantate în încheiere, de patru solişti vocali şi de un cor, şi au fost extrase din "Oda Bucuriei", un poem scris de Friedrich Schiller în 1785 şi revizuit în 1803, cu adăugiri ale lui Beethoven.






DIVINA COMEDIE - Dante Alighieri (1265 - 1321)
 DIVINa COMEDIE - Dante Alighieri
"Divină Comedie", operă de cãpãtâi a lui Dante Alighieri, este considerată în orice top de profil una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. "Divină Comedie" descrie coborârea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în cele din urmă, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deşi continuă modul caracteristic al literaturii şi stilului medieval (inspiraţie religioasă, tendinţa moralizatoare, limbaj bazat pe percepţia vizuală şi imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă şi dramatică a realităţii, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, operă a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării limbii şi literaturii italiene.
Iniţial, Dante şi-a intitulat poemul "Commedia", în sensul că, după un început dramatic, opera are un final fericit - precum explica autorul însuşi într-o scrisoare adresată lui Cangrande della Scala. Atributul de "divină" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa "Trattatello în laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseţi artistice. Lucrarea a fost scrisă de Dante în timpul exilului său, între 1304 şi 1321, acţiunea fiind poziţionată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinaintea Paştelui, atunci când Dante întreprinde călătoria sa în "lumea de dincolo". Este anul sfânt, instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit drept jumătatea duratei previzibile a lumii.
În aventura lui Dante în cele trei tărâmuri ale vieţii de apoi, unde se proiectează binele şi răul lumii terestre, personajul este condus la început de poetul Virgiliu, simbol al raţiunii, apoi de Beatrice, întrupare a credinţei. Poemul este compus din peste 14.000 de versuri, structurate pe trei părţi, cuprinzând 100 de canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul "Infernului". Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Călătoria în Infern şi pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în timp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemic. "Divină Comedie" poate fi descrisă ca o alegorie. Fiecare cânt, şi episoadele conţinute conţin numeroase înţelesuri alternative. De asemenea, structura complexă a poemului conţine tipare matematice şi numerologice răspândite de-a lungul operei, corelate îndeosebi cu cifrele trei şi nouă, relaţionate cu Trinitatea.

STATUIA LUI DAVID - Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 - 1564)
STATUIA LUI DAVID - Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni
"David", capodopera indiscutabilă a sculpturii renascentiste, a fost creată într-un interval de trei ani, în perioada 1501 - 1504, de către artistul italian Michelangelo. Înaltă de 5,17 metri şi sfredelita în marmură, statuia îl portretizează pe eroul biblic David, surprins într-un moment de contemplare. Interpretarea cel mai larg acceptată este aceea că statuia îl înfăţişează pe David chiar înaintea bătăliei purtate cu Goliath, spre deosebire de majoritatea reprezentărilor realizate de ceilalţi artişti, care-l imortalizează în urma victoriei sale.
Statuia a ajuns să fie un simbol emblematic al apărării libertăţilor civile întruchipate în Republica Florentina, Firenze - un oraş-stat independent. Sculptură completă a fost dezvelita pe 8 septembrie 1504. Ochii lui David, cu o privire ameninţătoare, fuseseră orientaţi către Roma. Istoria statuii lui David precede însă implicarea lui Michelangelo în acest proiect. Cei contractaţi să realizeze aceste statui au fost Donatello şi asistentul său, Agostino di Duccio. Cei doi au creat două piese, urmând să înceapă lucrările pentru "David" în 1464. Pe când se aflau la formarea picioarelor şi a capului, Donatello a decedat, în 1466, iar modelarea şi colaborarea cu Agostino au încetat. Blocul de marmură, adusă direct de la o carieră din Carrara, un oraş aflat în Alpii Apuani din nordul Toscanei, a rămas neglijat pentru mai bine de 25 de ani, expus în tot acest timp intemperiilor în curtea exterioară a atelierului catedralei. Hotărând, în 1500, ca lucrurile nu pot rămâne aşa la nesfârşit, oamenii catedralei au decis, în 1501, să găsească în cele din urmă un artist care să ia bucată de marmură şi să o transforme într-o operă de artă finalizată. Tânărul Michelangelo, în vârstă de numai 26 de ani, a fost cel care a convins că merită sarcina.
A muncit la masivul erou biblic timp de trei ani. Pentru a o proteja de depreciere, sculptură a fost mutată în 1873 la Galeria Accademia din Florenţa, unde a fost şi încă este admirată de milioane de vizitatori. O replică a ei fost amplasată în Piazza della Signoria în 1910.

RĂZBOI ŞI PACE - Lev Nicolaevici Tolstoi (1828 - 1910)
RĂZBOI ŞI PACE - Lev Nicolaevici Tolstoi
Romanul rus "Război şi Pace", scris de Lev Tolstoi, este considerat una dintre cele mai mari opere ale omenirii şi un gigant literar al secolului al XIX-lea. De asemeni, alături de "Anna Karenina", lucrarea este privită drept cea mai mare realizare literară a autorului. Cu o scală epica, "Război şi Pace" conturează în detalii amănunţite evenimentele care au condus la invadarea Rusiei de către Napoleon, precum şi impactul erei napoleonice asupra societăţi ţariste, aşa cum a fost el perceput prin ochii a cinci familii aristrocrate ruse: Bezukhov, Bolkonsky, Rostov, Kuragin şi Drubetskoy.
Romanul a fost prima oară publicat în întregime în 1869. "Război şi Pace" este extrem de voluminos şi este divizat în patru mari volume, fiecare cu subparti alcătuite din multe capitole. Concentrându-se asupra membrilor a două familii importante, Bolkonski şi Rostov, romanul foloseşte istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia în pragul unui conflict apocaliptic cu Franţa lui Napoleon Bonaparte.
Dimensiunea geniului literar al lui Tolstoi este dată de amploarea viziunii sale epice, care cuprinde stările sufleteşti traversate de oraşe întregi, mişcările armatelor şi prevestirile de rău augur ce planează asupra societăţii ruseşti. Pentru realizarea lucrării "Război şi Pace", Tolstoi a studiat numeroase documente istorice, a citit memorii şi romane istorice, o influenţă aparte având "Roslavliov" de Zagoskin. Atenţia scriitorului se concentraza mai ales asupra "modului de a trăi", asupra tablourilor paşnice ale epocii, evenimentele războinice rămânând pe ultimul plan al romanului.
Compoziţional, imensa varietate de figuri - peste 550 - şi episoade este arhitecturata sub formă de cronică a vieţii. Povestea prezentată se petrece cu 60 de ani înainte de momentul scrierii sale de către Tolstoi, "pe vreme bunicilor noştri", aşa cum menţionează el. Numele a aproximativ 160 de persoane reale au apărut sau au fost menţionate în "Război şi Pace". Povestea începe în 1805 şi merge spre războiul din 1812. În redactarea romanului, Tolstoi s-a folosit abundent şi de propria sa experienţă a Războiului din Crimeea, la care a luat parte şi care l-a ajutat să aducă detalii vii, pitoreşti şi povesti la prima mână despre structurarea armatei ruse.

FAUST  -  Johann Wolfgang Goethe (1749 - 1832)
 FAUST  -  Johann Wolfgang Goethe
Fabulosul "Faust" al lui Goethe este o piesă tragică în două părţi. Deşi este scrisă ca o dramă ce nu are ca menire jocul scenic, este piesă cu cele mai mari cifre de audienţă pe scenele unde se interpretează în limba germană. "Faust" este lucrarea cea mai faimoasă a lui Goethe şi este considerată de mulţi drept una dintre operele de căpătâi ale literaturii germane
Publicaţia din 1808 a fost urmată de ediţia reviziuita din 1828-1829, ultima editată de Goethe însuşi. Scriitorul a termina de scris "Partea a Două" în 1832, chiar anul morţii sale. În contrast cu prima parte, atenţia nu mai cade aici pe sufletul personajului principal, care a fost vândut diavolului, cât mai ales pe fenomenele sociale ale epocii, pe psihologia, istoria şi politica germană. A doua parte a format ocupaţia principală a ultimilor ani din viaţa lui Goethe, fiind publicată postum în 1832.
De-a lungul primei părţi a poveştii, Faust rămâne nesatisfăcut; concluzia ultimă a tragediei şi rezultatul pariului făcut cu diavolul sunt dezvăluite în "Partea a Doua". Prima parte reprezintă "lumea mică" şi se întâmplă în propriul univers al personajului, în spaţiu-timpul fireşti. În contrast, partea a doua are loc în "lumea largă" sau în macrocosmos.
Povestea lui Faust a inspirat multă literatură, muzica şi ilustraţie, iar lucrarea rămâne o parabolă rezonanţă asupra învăţării ştiinţifice şi religoase, a pasiunii şi seducţiei, independenţei şi dragostei. În termeni poetici, Goethe plasează ştiinţa şi puterea în contextul metafizicii din punct de vedere moral. Faust este un cercetător empiric forţat să confrunte probleme precum binele şi răul, Dumnezeu şi Diavol, sexualitate şi moralitate.

CAPELA SIXTINĂ - Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 - 1564)

Construită sub pontificatul Papei Sixtus al IV-lea, între anii 1472 şi 1483, şi îndeplinind rolul de capelă a palatului papal de la Vatican, Capela Sixtină este una dintre cele mai faimoase comori artistice ale Europei. Aflată în apropierea Bazilicii Sfântul Petru, capela este recunoscută şi preţuită la nivel internaţional atât graţie picturilor murale ale lui Michelangelo, cât şi conclavurilor cardinalilor ţinute aici pentru alegerea unui nou Papă.
Măsurând 40,93 de metri în lungime şi 13,41 de metri în lăţime, capela ar corespunde ca dimensiuni, conform tradiţiei biblice, proporţiilor Templului lui Solomon. Este înalta de 20,70 metri, cu plafon boltit, are câte 12 ferestre pe fiecare dintre pereţii laterali şi o pardoseală construită din mozaic policrom de marmură. Capela Sixtină este împărţită în două părţi: cea mare, care conţine altarul, destinată ceremoniilor religioase, şi una mai mică, pentru credincioşi. Planurile arhitectonice îi aparţin lui Baccio Pontelli, iar lucrările de construcţie au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de Dolci. Picturile de pe pereţii laterali au fost executate de cei mai mari artişti ai timpului, între care Pietro Perugini şi Sandro Botticelli.

Ti-a placut articolul?

Comentarii