„Monolog” - dialogul cu Sinele într-un fir de iarbă

Tranșant. Emoțional. Imaginar. Cu personalitate și înaltă clasă creativă. Ca-ntr-un muzeu cu piese rare. Pe scurt, așa putem defini poemele Oanei Calusa, din „Monolog - despre firul de iarbă”. Pentru că, în final și la urma urmei, ce este omul? O sămânță aruncată predestinat în lutul din care noi înșine suntem zămisliți. Încolțește, sparge pojghița, crește, apoi, fatal, se întoarce în același lut. Un fir de iarbă, nu? Un cerc metaforic, în care liniile nu se întâlnesc niciodată, iar rombul, automat, are o latură strâmbă.
 
Încă de la prima lectură, magia slovelor ticluite cu dăltițe lingvistice originale te transpune în transa rotirilor emotive. Limbajul, o metamorfoză continuă, cuprinde o paletă complexă de termeni îmbinați în sintagme și expresii uneori diametral opuse, pentru a reliefa big-bang-ul creării acelei limbi de foc care mistuie continuu spiritul. O poezie modernistă. Cu răsturnări de registre tematice, contradictorii.
 
„Monolog - firul de iarbă” nu persiflează timpul, ci-l explică, catifelat și dur, primenindu-l cu straiele unei stilistici mereu în schimbare. (Cartea este închinată părinților - rădăcina firului de iarbă.)
 
Culoarea, ca simbolistică a stărilor permanent stilizate, ocupă un loc foarte bine definit în versurile autoarei, cu accente uneori grave, alteori spectaculare: „...Cândva, / iarba era verde / galbenă portocalie / era albastră...”; „M-am dăruit întreagă, / numai linii / și / cercuri / roșii, albastre, / portocalii, verzi...”. Iată o transpunere a senzațiilor ochiului asupra obiectelor, radiindu-le și înveșnicindu-le cu suflu viu, trepidant, nicidecum invers.
 
În poemele Oanei Calusa întâlnim o paletă diversă de teme și motive. De la dor, iubire, adevăr, la păcat și moarte. Versurile ei provoacă stări și creează acea atmosferă nu numai inedită prin originalitate, dar și de un înalt nivel de percepere. Modernă. Nu pentru lectori uzuali de poezie, ci pentru cei care-și doresc să-și îmbete existența cu esențe tari, de colecție. De aceea e foarte greu să le cuprinzi într-o analiză, să le încadrezi în tipare, să le atribui termeni tehnici, ce țin de critica literară.
Dacă toate poemele sunt superbe, două dintre ele fascinează la superlativ absolut:
(1) „M-am hotărât să divorțez / și am angajat un avocat șchiop. / Cu o seară înainte, / pe la zece și jumătate, / toate măselele mă dureau teribil / iar gingiile începuseră / să-mi sângereze brusc. / A doua zi, procesul s-a amânat / din cauza avocatului / care a lipsit. / Nu venise / pentru că-și pierduse bastonul. / Inculpatul fără vină / a fost achitat, / dar eu sunt încă în proces.”
(Proces de conștiință). Persiflare? Fatalitate? Oana îi spune „proces de conștiință”. Eu mi-aș permite să-l intitulez „logica absurdului”, unde sâmburele suferinței se abstractizează într-un tablou suprarealist al ideilor. Pentru că, atunci când ești hotărât să te separi de restul lumii, de comun, este obligatoriu să apelezi la un avocat șchiop. Normal că apărătorul nu se prezintă la proces pentru că și-a pierdut punctul de sprijin. Totdeauna este achitat inculpatul fără vină. Iar noi, cu gingiile sângerânde, ne facem procese de conștiință.
 
(2) „Bunica mea era musulmană / iar tatăl ei era evreu. / Soarele nu mai apunea decât / în pragul morții / fiului ei, / care era demult creștinizat. / Îngerii aveau aripi / ce atingeau norii cirrus / iar luna era întotdeauna/ de 28 de zile, / în același an, / de fiecare dată bisect.” (Nonsens). Versurile respective nu reprezintă un nonsens, ci esența artei nonsensului. Atât de bine ticluite, încât le recitești cu speranța să le găsești sensul. Nu rămâi dezamăgit, pentru că atunci când găsești sensul, în spatele tău rămâne nonsensul.
 
„Monolog - despre firul de iarbă” este definirea unui poet dregător, care aduce la îndeplinire porunca Zeului Creației de a scrie pe papirus slove curățite prin focul pur al sufletului destinat pentru frumos.

Autor: Virgil ELISEI