De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
17:53 25 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Cartea zilei Cultură şi identitate politică în România postcomunistă, Lorena Valeria Stuparu

ro

24 Nov, 2015 15:53 1324 Marime text

Bun regăsit, prieteni, la o nouă recomandare de lectură! Astăzi vă prezint un nou volum despre cultura şi identitatea politică şi despre modul în care aceasta ne face să ne implicăm în viaţa publică, volum scris de Lorena Valeria Stuparu
 
Cartea a fost structurată de autoare în două capitole aferente celor două teme analizate. În primul capitol, intitulat „Puterea Culturii şi Cultura Puterii”, sunt prezentate concepte precum identitatea şi individualitatea, memoria colectivă, identitatea şi alteritatea. 
 
Datorită diversităţii factorilor implicaţi, cultura politică este un concept-umbrelă care ne determină să ne întrebăm dacă este necesară această extensie în procesul de exercitare a drepturilor noastre politice atâta timp cât avem de-a face cu acest concept. În consecinţă, autoarea ne sugerează că îi putem asocia culturii politice două sensuri, şi anume:
 
a) un prim sens, general, în care cultura unei societăţi întâlneşte situaţii politice dezvăluindu-şi valenţele acestui domeniu.
b) un al doilea sens este acela prin care cultura politică reprezintă totalitatea ideilor, teoriilor şi valorilor politice, totalitatea atitudinilor faţă de sistemul politic, locul şi rolul acestui sistem.
 
În definirea conceptului, am putea înţelege că domeniul culturii politice reprezintă ansamblul modelelor de comportament însuşite şi transmise social ce caracterizează politica unei societăţi, susţine autoarea. Cultura politică este produsul experienţei istorice a societăţii, precum şi al experienţelor personale care contribuie la motivarea fiecărui individ în parte, cum ar spune Georges Balandier, pe care Lorena Stuparu îl citează în volum.
 
Percepţia culturii politice este reprezentată şi de nivelul de acceptare a ideilor, dar şi de modul în care acestea sunt imaginate de indivizi - cei care le pun în aplicare şi cei care le revendică. Despre acest tip de reprezentare, Paul-Henri Combart a publicat un excelent studiu, intitulat „Images de la Culture“ (1966), în care descria proiectul politic ca „o cultură marcată de o serie de modele, de imagini ghid, de reprezentări, la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele, munca, rolurile şi relaţiile lor sociale“.
 
Lorena Stuparu teoretizează relaţia culturii politice cu cetăţenia ca o relaţie de rudenie politică, analizând dimensiunile implicării individului în viaţa politică şi publică. În susţinerea acestei idei, autoarea precizează: „Puterea individului, dincolo de conotaţia ei spirituală specifică, are în zilele noastre o dimensiune publică din ce în ce mai promiţătoare atât din punct de vedere civic, cât şi din punct de vedere al omului politic“ (p. 16). Libertatea cunoaşte şi forme de abuz însă, exemplul pe care-l putem da fiind utilizarea excesivă a conceptului. Acest abuz ne poate conduce uneori la dezinformare sau la instigare. Statul, pe de altă parte, poate avea acţiuni de îngrădire a libertăţii. Acest lucru va fi teoretizat în principiile lui John Stuart Mill, prin care exercitarea libertăţii personale se poate face atâta timp cât intervenţia unei alte persoane priveşte binele unei terţe persoane, care poate fi pusă în pericol. Prin adoptarea principiului domniei legii, statele moderne au oferit garanţii formale pentru drepturile indivizilor şi, implicit, ale grupurilor.
 
În descrierea acestui fenomen social, autoarea susţine că este posibil un alt fenomen social, care impune tipuri diferite de cultură politică. Primul tip ar fi acela al subiecţilor acţiunii politice care se raportează la sistem în calitate de conducători (elita), o cultură de susţinere a regimului. Al doilea tip de comportament politic ar fi acela prin care anumiţi cetăţeni şi anumite grupuri creează opoziţia regimului politic, susţine autoarea (p. 37).
 
Cel de-al doilea capitol analizează identitatea politică şi modul în care acest concept operează în cadrul sistemelor politice şi, implicit, al societăţilor şi este intitulat „Identitatea politică a României postcomuniste, de la identificare la cunoaştere“.
 
În teoria politică şi în ştiinţele sociale, în special în antropologie, identitatea este un concept strategic, utilizat în diferite moduri sau sensuri. În general, folosirea „identităţii politico-sociale“ este foarte variată, referindu-se la modurile în care indivizii şi comunităţile se localizează în interacţiunile reciproce. Identitatea unui actor social înseamnă mai mult decât o listă de referinţe externe şi  obiective care să ne permită să răspundem la diferite întrebări de genul: cine este actorul social, ce existenţă are el, care este proiecţia lui politică? Aceasta înseamnă că factorii politici, psihosociali şi culturali sunt esenţiali în definirea nucleului identităţii politice. Potrivit unui alt autor citat de autoare, Pierre Bourdieu, sistemele de simboluri politice caracterizează orice câmp al identităţii,  precum segmentul social, familia sau locul de muncă, definind o specificitate în acelaşi timp. În acest mod, simbolurile sunt parte a reprezentării sociale, împreună cu practicile de semnificare cu referire la practicile de dominaţie ale unui tip de identitate.
 
Concepte precum segregaţia şi discriminarea sunt mijloace ale creării distincţiei interioritate-exterioritate a grupului social, necesar pentru generarea sensului, esenţial, de altfel, în ceea ce priveşte nucleul identitar (aşa cum s-a întâmplat în diferite sisteme politice). Identitatea se defineşte, în general, prin organizarea concretă şi sinteza comprehensivă a elementelor, a reprezentărilor simbolice, care pot fi abordate prin categoriile totalităţii sociale: fenomenele demografice, cultură politică, mentalitate, activităţi sociale, istorie.
 
O societate poate fi caracterizată prin anumite categorii, împărtăşite de fiecare dintre membrii săi. Această coerenţă împreună cu sentimentul apartenenţei la un anumit sistem de simboluri şi forme ale imaginarului colectiv social fac ca  societatea să fie mai mult decât un simplu grup, care devine o sumă a indivizilor cu determinări asemănătoare.  Acest aspect este definit de Lorena Stuparu în susţinerea propriei teorii. Secolul XX a fost marcat de la ultimul tip de lupte. Pornind de la tehnicile sinelui, putem concepe identitatea drept recunoaştere de sine în primul rând, drept afirmare a sinelui, a ceea ce avem caracteristic spre deosebire de alţii, a notelor personale prin care ne autoproiectăm şi închidem cercul individualităţii la nivel social, susţine autoarea (p. 47).
 
Cu toate acestea, de vreme ce nucleul identitar nu poate fi definit doar printr-o categorie sau un set de reguli, fiecare membru al societăţii poate face parte dintr-un subgrup, care se poate identifica prin categorii diferite de cele ale majorităţii societăţii. Există diferite subgrupuri sociale, fiecare revendicând o anumită definire a identităţii, în funcţie de setul de categorii exprimate în reprezentarea socială, împărtăşite de membrii grupului. Sunt autori care tratează identitatea ca un simplu dat. Această abordare nu ia în calcul nici dinamica identităţii şi nici procesul interactiv, cu aspectele sale instituţionale ale edificiului social în care este inclusă.
 
Identitatea nu este niciodată definitivă şi completă, deoarece există mereu  reexaminarea conceptuală. De aici se ajunge la utilizarea contemporană a termenului în mod flexibil, astfel încât identitate socială şi identitate politică pot fi folosite interschimbabil, pentru că identităţile umane sunt inevitabil identităţi sociale. În schimb, identitatea naţional-politică a unui stat se dovedeşte a fi rezultatul  unui lung proces de recunoaştere a unor trăsături care caracterizează un etnos particular. Identitatea este, în acest caz, un amestec complex de simboluri culturale, lingvistice, istorice, mitologice şi religioase, precum şi de trăsături distinctive ale unei comunităţi calificate ca fiind naţiunea.
Autoarea analizează cazul românesc şi implicaţiile acestuia în sensul raportării la un model, dar şi construirea unui contramodel identitar. În susţinerea acestei idei, autoarea afirmă: Enumerând locurile deja comune precum vocaţia românilor de mediatori între civilizaţia apuseană şi cea orientală, vocaţia românilor de continuatori ai civilizaţiei Bizanţului (subliniată în celebra Bizanţ după Bizanţ a lui N. Iorga şi demitizată în recenta Bizanţ contra Bizanţ a lui Daniel Barbu) sau vocaţia agricolă a românilor.
 
În susţinerea cazului românesc, Lorena Stuparu descrie două teorii ale identităţii naţiunii. O primă teorie care domină perioada interbelică reprezentată de autori precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Ștefan Zeletin, Ernest Bernea, Lucian Blaga, care au creat o definire identitară românească prin scrierile lor.
 
Cea de-a doua teorie se circumscrie epocii postcomuniste, pe care autoarea o teoretizează în volumul de faţă.  Recursul la termenii de etnie vs. naţiune stabileşte o distanţă dublată de o deosebire calitativă între NOI şi CEILALŢI, alteritatea, adică între ceea ce părea străin, ciudat şi subevoluat, conform unui fenomen clasic de denigrare a alterităţii. În modul de gândire de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea al culturii occidentale, grupurile considerate ca popor se înscriau în domenii de civilizaţie recunoscute, se afirmaseră ca subiecţi ai unui destin istoric şi chiar se impuseseră sau se uniseră în elaborarea unui proiect politic, cel al statului-naţiune.
 
Recomandăm această carte, care se constituie într-o excelentă pagină de istorie politică, de antropologie politică şi de cultură identitară cu adevărat autentică.
 
Lectură plăcută!
 
Titlu: „Cultură şi identitate politică în România postcomunistă“
Autor: Lorena Valeria Stuparu
Editura: Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu“
2015: Bucureşti, 2015.
 
 
 
 
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii